Criza economica mondiala din ce in ce mai acuta – dar de altfel cu totul nesurprinzatoare – aduce la suprafata fetele saraciei. Nu fetele saraciei eterne, caci saracia celor mai saraci dintre cei saraci abia daca s-a schimbat in decursul mileniilor. Ci doar pe a acelora care au cazut din rândurile clasei de mijloc urbane, de functionari si intelectuali sau ale muncitorimii calificate, au fost ruinati, au suferit schimbari fortate ale stilului de viata.
Omul saracit e fortat sa manânce mai nesanatos decât inainte, de aceea slabeste sau se ingrasa disproportionat. Nu poate sa se incalzeasca, nu e suficient de in putere, de sanatos pentru ca la aer racoros, curat, sa nu-i fie frig, de aceea „se imbraca cu mai multe straturi”, trage totul pe el, o aparitie grotesca pe strazi in timpul iernii. Omul sarac este, prin urmare, in primul rând urât.
Imi aduc foarte bine aminte din perioada tineretii de stigmatele saraciei. Oamenii nu obisnuiau sa-si umple cada cu apa calda, probabil se si infiorau din aceasta cauza in locuintele inghetate. Nu aveau suficiente camasi, bluze, lenjerie, ciorapi, sosete pentru a le schimba o data sau de mai multe ori pe zi. Deodorant nu se gasea. Sampon nu se gasea. Saracii miroseau urât. Dintii le erau stricati, digestia le era proasta, din guri li se prelingeau mirosuri groaznice. Parul le era uns. Pâna ajungeau fostele autobuze 5 si 21 de pe strada Morii la capatul bulevardului Donát, impotriva oricarui universalism moral/ egalitarianism sau umanism, trebuia sa ma feresc cu siguranta de semenii mei.
Oamenii se temeau de raceala, din toamna pâna in primavara isi astupau urechile cu vata – in România si acum se mai poate vedea asta uneori. Trageau din buzunare batiste de pânza murdare, isi suflau nasul prelung in ele. Pe multe fete de barbati se puteau vedea cicatrici ale unor rani neglijate: accidente de munca, urme ale batailor de la betie. Imi aduc aminte de pantofii rupti, prafuiti. De gleznele umflate. De ciorapii strâmti, din relon, sub care se incovoiau firele de par. De pantalonii maro sifonati, cu mansete frenjurite si urme de pete de mâncare. De teroarea avortului si ulterior a interzicerii sale. Sânge, transpiratie, par, secretii. Toate acestea la vedere, adulmecabile.
Saracia este prea obositoare. Pentru a avea asternuturi curate aveam o zi de spalat la fiecare doua saptamâni. Simt mirosul fetelor de plapuma si perna care se umfla in ligheanul de fiert rufe. Tanti Luiza trebuia sa vina de doua ori pe luna din Floresti pentru a ne ajuta. Inainte de baie cu o jumatate de ora, trebuia aprins cazanul de cupru vopsit negru, expus accidentelor. Pentru a spala podeaua din bucatarie trebuia pusa la inmuiat coaja de lamâie, dupa care se turna peste ea apa fierbinte din ligheanul de spalat vase, iar podeaua trebuia frecata cu peria de sârma. Parchetul trebuia ceruit cu o perie fina. (Iar dupa lustruit, cu indispensabilii ramasi mici.) Asternuturile curate trebuiau urcate in pod in cosul de rufe, iar daca in timpul iernii le luai de pe frânghia de uscat trebuia sa tragi de ele inghetate bocna, niciodata complet uscate. (Iar daca erau intinse pe scaunele din bucatarie prindeau miros de mâncare, pierzându-si astfel principala calitate estetica, mirosul proaspat, curat al asternuturilor calcate cu atentie ore in sir.) Carnea, daca se gasea, trebuia dusa la etajul doi, doar la nenea Hirsch aveau racitor – din perioada de dinainte de razboi. (Nu frigider electric, desigur.) Gheata era adusa o data pe saptamâna.
Lupta impotriva foamei, a frigului, a insectelor era la ordinea zilei, neincetata, femeile incercau prin robota obositoare sa tina departe natura. In curtile caselor… se cresteau pui, iepuri. Pisicilor li se aruncau intestinele de gaina. Dupa Boboteaza, la taierea porcului, baietilor li se servea sângele aburind in cani.
Degeaba erau cartele, degeaba se dadea pânza, produse de mercerie pe „puncte”, mereu trebuia sa stai la coada. Totul era lipsa. Nu erau lame, barbatii mergeau la frizerul scump de la Igiena pentru a se barbieri. Nu datorita demnitatii sensibile ocoleau multi macelaria de cai de pe coltul dintre Dubalarilor si Piata Mihai Viteazu, ci deoarece carnea de cal nu avea pret maximal: era scumpa.
Musafirii din Occident nu inteleg azi de ce politele din baile est-europene sunt acoperite de un numar incredibil de sapunuri, flacoane cu spuma de baie, sampoane naturiste, creme pentru hidratarea pielii, deodorante, vaporizatoare pentru toaleta si camere. Noi intelegem.
In deceniile saraciei toata lumea fuma, toata lumea mirosea a bautura. Simeria, Lunca Muresului, Teius, Sighisoara – in statiile nodurilor de cale ferata, in salile de asteptare, in frig asupru si putoare dormeau navetistii noaptea, in fumul de Marasesti cei care asteptau legaturile, in buzunarul de blana indesata tuica de prune astupata cu celofan mototolit, taranii oseni dormeau pe cergi ce acopereau podeaua de beton pe care se scuipase, grupuri mai mici se adunau in fata micii mese a vânzatorului de loz in plic, beat mort. Prin usa pe jumatate deschisa a toaletelor publice se prelingea urina conturând pe piatra modele inghetate, gri-galbui.
Inainte de razboi, István Nagy si András Szilágyi scriau despre saracie ca despre un cataclism social ce urma sa fie inlaturat de schimbarile care urmau sa afecteze economia. De la ei, de la comunisti, ura fata de saracie a fost transformata prin innobilarea prin teorie in ura de clasa. In perioada regimului dintre 1948 si 1989 cei putini care mai tatonau realismul (Ferenc Papp, József Hornyák in tinerete) au inteles si au prezentat, printr-o turnura dialectica saracia drept o conditie a tranzitiei. Pentru Ádám Bodor (1) saracia este deja un dat ontologic , nu mai cuprinde nici macar acel patos al confesiunii azi dezorientante din „…aceasta este patria mea”. Saracia si captivitatea, cu sau fara sârma ghimpata, sunt pentru el sinonime.
Pentru noua saracie, pentru ceea ce exista si e de asteptat e dificil sa te pregatesti. „Economia” – mitul cel mai mincinos al noului mileniu, intrucât asemenea „economie” nu exista – apare ca destin, ca a doua natura, nu ca istorie. Motivele pentru care se deplânge economia au de-a face cu faptul ca ar fi caracterizata de evaluari reci, calcule, un mecanism lipsit de sentimente si nefamiliar, acesta fiind pretul platit pentru dezvoltare continua, crestere, extindere – toate eufemisme ideologice pentru acumularea de capital. Acum se dovedeste din nou ca economia este in mare masura irationala, loveste la intâmplare si se prabuseste aleator. Atât poate sa presimta populatia abandonata de gânduri prietenoase – die Mütter – ceea ce este tangibil e nesansa. Nesansa, factura de gaz, factura de curent, chiria, impozitul. Gospodinele pot sa scoata la iveala cioturile de creioane, iar pe spatele scrisorii de la regia de apa pot sa calculeze destinul. Ele reprezinta in aceasta societate intelegerea, ratiunea patrunzatoare.
Nimeni altcineva.
Traducere din maghiara de NATALIA BUIER