Se spune că istoria trebuie scrisă de istorici. Acad. Mircea Maliţa se alătură celor care infirmă acest postulat şi ne oferă o carte de confesiuni de importanţă majoră pentru istoria recentă, Secolul meu scurt. Cu darul excepţiei de care ne-a convins de multă vreme, autorul ţine să se distingă de relativ bogata literatură în care exersează de o vreme unii dintre diplomaţii sau politicienii cu experienţă, prin grija pentru greutatea informaţiei şi acurateţea interpretării ei. Prin aceasta, academicianul Mircea Maliţa ni se înfăţişează adesea şi ca un martor incomod. Nu se lasă sedus de tendinţa de fasonare, de up to date a memoriei trecutului imediat, politic sau cultural. Reazemul domniei sale este propria experienţă, bogată şi interesantă, pe care destinul nu o rezervă oricui.
Un survol biografic ameţitor
Prin bunici, Mircea Maliţa are amintiri directe de la Avram Iancu, adică de la 1848. Viitorul diplomat, matematician, logician, vine din familia popii Chirilă din Tilecuş-Bihor unde se vorbea cu „bace“, dar de la unchiul Gusti află din copilărie de Titulescu şi Liga Naţiunilor. Renunţ la biografie, fermecătoare altfel, nu şi la o observaţie a autorului însuşi ce ţine de determinism antropologic: Mircea Maliţa nu este transilvănean, ci bihorean. Precizarea merită luată în seamă: transilvănenii din estul Apusenilor sunt „îndreptaţi spre acţiune, militantism, forţă, fermitate“ (vezi Horea, Avram Iancu), în timp ce „cei de pe Crişuri sau regiunile învecinate – sus Maramureş, jos Banat – au recurs mai mult la diplomaţie, moderaţie şi concesii, chiar la compromisuri“.
În cele opt sute de pagini ale Secolului meu scurt defilează personaje care au făcut istorie pentru un mileniu: Roosevelt, Stalin, Churchill, Truman, Kennedy, Charles de Gaulle, Hruşciov, Harriman, Thatcher, Reagan, Nixon, Brejnev, Kissinger, Gorbaciov, secretarii generali ai ONU Hammarskjöld şi U Thant etc. Cu excepţia primilor, autorul i-a cunoscut direct. Adaug (doar) câţiva români: Iuliu Maniu, Petru Groza, Gheorghiu-Dej, Maurer, Corneliu Mănescu, George Macovescu şi restrâng, cu regret, lista scriitorilor, artiştilor, intelectualilor: Enescu şi Menuhin, Brâncuşi şi Max Bill, Jean d’Ormesson şi Johan Galtung, Sadoveanu, Blaga, Arghezi şi Marin Sorescu, Dan Barbilian, Moisil şi Solomon Marcus.
Iscoditor şi esenţial
Mircea Maliţa apare în diplomaţia românească în etapa crucială a Războiului Rece. După înfrângerea Reich-ului hitlerist, construcţia noii ordini în Europa era dominată de patru viziuni diferite: a sovieticilor, care pretindeau stăpânirea popoarelor ce suportaseră marşul triumfal al Armatei roşii; a americanilor, de control şi hegemonie; a britanicilor (iluzorie), de salvare a puterii imperiale, şi a francezilor, de fapt a generalului de Gaulle, care privilegia demnitatea şi suveranitatea naţională. În prima parte a deceniului şase, diplomaţia românească se orientează spre această ultimă direcţie. Era calea care ne promitea restabilirea identităţii şi făcea posibilă susţinerea tactică a independenţei. Este recuperat Titulescu, tezele lui privind independenţa şi suveranitatea şi filozofia politică a lui de Gaulle conveneau cel mai bine acestei opţiuni. Maliţa ne explică: „Patriotismul lui de Gaulle era, prin natura lui, opus poziţiilor de supremaţie şi control pe care le aplicase Anglia în mod tradiţional, iar mai recent, începând cu 1953, şi le însuşiseră americanii. În 1965, el (de Gaulle, n.n.) îi spune lui Willy Brandt că hegemonia americană «sufocă Europa şi îi împiedică pe europeni să fie ei înşişi»“ (p. 295).
Învestit cu misiuni importante
Încă tânăr, cel mai „american“ dintre diplomaţii regimului comunist este învestit de Gheorghiu-Dej cu misiunea de a prospecta şansele apropierii de Occident în căutarea unor căi de dezvoltare economică independentă şi de detaşare, nu ideologică, de sovietici. În 1963, este trimis la Washington pentru a semna, în numele României, Tratatul de interzicere a experienţelor nucleare (concomitent, Corneliu Mănescu îl semna la Moscova, iar George Macovescu la Londra). Dej: „Îl vei întâlni acolo, probabil, pe Harriman. El s-a ocupat de tratat. Caută să-l întâlneşti. Cunoşti poziţia noastră. Suntem interesaţi în obţinerea de licenţe industriale care ne-au fost refuzate. Am vrea să ştim dacă putem conta pe schimbarea acestui sens. Ar trebui să înţeleagă (americanii, n.n.) ce înseamnă pentru noi acordarea acestui sprijin în proiectele pe care le avem. Avem destul necaz cu cei (sovieticii, n.n.) care vor să ne îndrume într-o direcţie din care România nu se alege cu nimic“ (pp. 299-300). Harriman, omul de încredere al preşedintelui Roosevelt la Yalta, acum cu funcţie mare în Departamentul de Stat, acordă atenţie emisarului Bucureştiului, discuţiile sunt constructive, iar misiunea se bucură de auspicii favorabile. „Spune-i domnului Gheorghiu-Dej, din partea mea, că americanii nu au consimţit niciodată la ceea ce se numeşte împărţirea de la Yalta. Eu am fost acolo. Pentru noi, procentele lui Churchill nu sunt valabile. În înţelesul americanilor, acordul trebuia <să fie> fifty-fifty! Niciodată nu ne-am schimbat părerea. Alţii s-au abătut de la înţelegere aşa cum am văzut-o noi“ (p. 308). După patru ani, în 1967, discuţiile lui Maurer cu secretarul de stat Dean Rask sunt încă greoaie, legislaţia comercială americană era drastică în privinţa relaţiilor cu ţările comuniste. Maurer îi relevă, însă, substratul demersului: „Înţelegem şi sperăm că SUA apreciază ca un element politic pozitiv dorinţa României de a fi independentă“ (p. 421).
Istoria are nevoie
de mărturii cinstite
Informaţia corectă echivalează în istorie cu exactitatea în matematică. Mircea Maliţa ştie acest adevăr şi nu se abate de la el. Din această cauză, uneori, este un martor incomod.
Instaurarea guvernului Groza este prezentată, îndeobşte, în afara contextului politic al timpului. Maliţa ne oferă repere care ţin nu doar de condiţiile istorice, ci şi de atitudini în faţa imperativelor istoriei. Petru Groza a acceptat să fie prim-ministru cu condiţia ca Stalin să garanteze revenirea Transilvaniei de Nord la România. Când primeşte asigurarea, Groza îl informează pe Maniu şi-i propune ca partidul lui să intre în guvern. „Nu pot să fac ca tine, îi spune acesta. Nu vreau ca urmaşii mei să mă blesteme pentru că m-am alăturat comuniştilor“. „Dacă prin gestul meu Transilvania furată revine României, îi replică Groza, nu-mi pasă dacă neam de neamul meu şi toţi care vin după mine mă vor blestema sau nu“ (p. 158).
Construcţia politicii externe independente este opera cuplului Dej-Maurer, ultimul fiind mentorul. „Maurer era autorul strategiei de independenţă a României sub urmaşii lui Stalin. Aparent simplă (Maurer era partizanul ideilor clare ale lui Descartes), strategia însemna crearea colectivă a unui cadru bazat pe principii care să favorizeze aspiraţiile României. Faza 1963 era aceea a independenţei economice. Nu comerţul era cuvântul cheie, ci puterea economică exprimată în industrie! Lagărul socialist desemna României un loc de dependenţă permanentă şi de inferioritate perpetuă“ (p. 301). Ideea este susţinută în multe ocazii, mă opresc la una. Maliţa este trimis să explice arabilor pentru ce România nu rupe relaţiile cu Israelul. Îşi pregăteşte demersul după tactica pe care i-o sugerează premierul Maurer: „vorbeşti în numele României, nu al unui grup sau alianţe, exprimi politica ei independentă, raţionamentul ei politic“ (p. 475).
Închei cu un episod pentru care am preferat titlul acestei cronici. În timpul crizei rachetelor din Cuba, 1962, România era membru ne-permanent al Consiliului de Securitate. Ministrul Corneliu Mănescu părăseşte ONU pentru a se alătura delegaţiei conduse de Gheorghiu-Dej şi Maurer în Indonezia iar Mircea Maliţa preia conducerea delegaţiei. Dezbaterile din Consiliu intraseră în faza crucială. Fără să ofere încă probele de care dispuneau, americanii cereau insistent ambasadorului sovietic Zorin să confirme instalarea rachetelor. Sovieticul neagă sistematic şi, în plus, face presiuni ca delegatul României să respingă acuzaţiile Washingtonului. Delegaţia română nu putea avea instrucţiuni nici de la conducerea ţării – se va dovedi că liderii români nu erau la curent cu aventura lui Hruşciov –, nici din Centrala de la Bucureşti. Înainte de intervenţia în Consiliu, Maliţa le spune colegilor: „Nu pot să fac ce-mi cere Zorin. N-am instrucţiuni, n-am informaţii. Americanii spun că le-au detectat (rachetele, n.n.), iar ruşii că ele nu există. De unde să ştim noi ce se întâmplă? Dar nici SUA nu sunt imaculate în privinţa Cubei. Au întreprins invazia ratată de la Golful Porcilor, iar Castro se teme de repetarea ei, ceea ce nu este exclus“. şi propune: „Să criticăm SUA într-un punct slab. De pildă, (pentru) instalarea blocadei pe mare“. Raţionament corect, dar avea nevoie de un suport plauzibil. „Nu-mi cere să-ţi spun ce poziţie trebuie să ai, îi răspunde inegalabilul jurist Edwin Glaser, spune-mi ce vrei să susţii şi eu îţi dau argumentele“ (p. 279). Strategia a reuşit. În Consiliul de Securitate delegatul României nu a dat satisfacţie sovieticilor, iar pe americani i-a criticat pentru ceea ce, juridic, exista un suport. Presa americană a remarcat subtilitatea intervenţiei şi a comentat-o elogios a doua zi. Mircea Maliţa îşi începea cariera diplomatică strălucită în faţa reprezentanţilor lumii singularizând poziţia României printr-un gest curajos, cu un instinct politic superior. Curând, cursul independent pe care îl ia politica românească îi va confirma alegerea.
Autor: GEORGE APOSTOIUApărut în nr. 528