Ar fi prea mult sa spun ca am fost prieteni. As zice mai curând ca am fost apropiati. Cel putin asa ajunseseram sa fim in momentul despartirii. O apropiere in mod fatal adâncita de iminenta unui sfârsit. Caci, daca ar fi sa fac comparatii, legatura noastra nu a traversat decenii, nu a fost inspirata la inceputurile ei de niciun interes literar, nu a cunoscut proba solidaritatii intelectuale prerevolutionare, pe la inceputul anilor 80, când Mircea Iorgulescu, publicist si critic de autoritate, se afla in vizorul Securitatii pentru aptitudinile lui protestatare. Cu toate ca inainte de 1989 lumea literara era mai adunata, forma o comunitate si, cu toate ca aveam prieteni comuni iar intre noi diferenta de vârsta era destul de mica, nu numai ca nu ne-am frecventat, dar nici nu ne-am intâlnit decât in treacat. O amintire destul de stravezie care mi-a ramas in memorie – singura capabila sa reconstituie o situatie anume – se refera la o intâlnire scurta, intr-o seara de iarna la Cumpatul, in holul Vilei 4 ce apartinea pe atunci Uniunii Scriitorilor, când Mircea Iorgulescu sosea impreuna cu sotia si cu cele doua fete, probabil in vacanta, in timp ce noi, familia noastra, ne pregateam sa ne intoarcem la Bucuresti. O intâmplare banala, careia nu as putea sa-i atribui o semnificatie. Fapt este insa ca, insotit ori singur, Iorgulescu nu trecea neobservat. La rându-i, era atent, gata sa se implice, dornic sa comunice. Era sobru, dar spectaculos. Când vorbea, vorbea zâmbind, tare si cu pofta. Ii displacea excesul altora, poate pentru ca il obliga sa fie rezervat. Or, temperamentul lui il presa sa fie direct, zgomotos. Tatona mai intâi, indelung, posibilitatea unei prietenii folosind cu tact faza preliminara a amicitiei. Nu se livra insa cu totul, banuiesc ca si dintr-un fel de pudoare, chiar daca nu era un inocent. Putea fi uneori mucalit, iar atunci era ireprosabil: nu doar supletea spiritului, ci parca un mecanism propriu de precizie si control al expresiei il ferea sa cada in facil. Aici se intâlnea bine cu Caragiale, dincolo de „Marea trancaneala“. Isi exersa, de altfel, in orice imprejurare si cu nedisimulata mândrie, simtul limbii, ca si pe cel al ideii. Când era malitios, isi savura el insusi perfectiunea. Avea un verb nimicitor, dar stia sa-si aleaga si victimele. Aproape ca le convoca.
Amator inveterat, traducea cu delicii cozeria frantuzeasca in tacla: mai ales când putea petrece câteva ceasuri in tihna cu un prieten, „la cafiné“. Oriunde se afla, la Bucuresti, la Paris, se desfasura cu aceeasi frenezie, cu talentul actoricesc al copiilor fara inhibitii, atent, totusi, sa-si exercite cu putere fascinatia intelectuala. Parea ca poate face orice cu sine. Isi tempera când voia impetuozitatea, isi deturna cu subtilitate accesele de cruzime verbala, devenind tandru sau ceremonios.
Era un mare cititor, un fin degustator de arta. Avea o nemaipomenita agilitate de a plonja in trecut si de a se intoarce de acolo improspatat si inspirat. Curios peste fire, fremata, scormonea, absorbea, aspira – se precipita sa afle, sa stie, il interesa totul, orice fapt de cultura, viu sau conservat. Asimilarile si arderile ii tineau in echilibru un metabolism sanatos de istoric literar. Avea insa instinct de jurnalist: febricita adulmecând stirea, toca si devora cu lacomie evenimentul. In 1989, când s-a stabilit la Paris, avea toate calitatile pentru a deveni un analist politic stralucit. Experienta acumulata in tara avea sa-i consolideze, la Europa libera, la RFI, vocatia de jurnalist.
Nu stiu cum va fi fost Iorgulescu in cabina radioului, dupa o meticuloasa si epuizanta munca de documentare (povestea adesea despre RFI, unde avea program la ore crunt de matinale), cât de tensionat era in asteptarea semnalului intrarii in emisie. Dar când vorbea, se lasa el insusi furat cumva de farmec, vibra la propria-i desfasurare, in timp ce microfonul il energiza.
In general, când relata, când analiza, isi adapta din mers perspectivele si stilul punând la treaba reflexele de intâmpinare ale criticului. Comentariile lui, picante, adeseori acide, nu se dezlegau prin spontaneitate de exigenta formularii superioare. Cuvântul lui avea greutate, rostit sau scris era dificil de inlocuit ori dislocat. Aceasta greutate nu-i afecta placuta volubilitate, dimpotriva, conferea dezvoltarilor ei inedite intensitati in rasfirari, scânteieri si spumegatii.
Era un om ferm Mircea Iorgulescu, un om de opinie. Aducea insa totul, pâna si ultimul amanunt al trairii personale sau culturale, la o viziune interioara. Era un om cu convingeri, dar si cu deschideri. In mod evident, nu un provincial. Nu avea tristeti ori lamentari inutile, cu atât mai putin o optica de emigrant ranit. Avea incredere in sine si isi lichida slabiciunile in inclestari nestiute pe fronturi personale. Detesta din rasputeri penibilul, urma cu luciditate o terapie a autoironiei pentru a-si asigura optimismul necesar. Autoironia a fost si funia de care, bolnav fiind, se agatase in ultimii ani, intre doua tratamente, pentru a reveni „la suprafata din adâncimile chimice“. Odata revenit se incapatâna sa spuna „merg inainte!“. Suferinta nu-l ingenunchease – o imbratisa ca pe o intâmplare a vietii, benigna. Si, intr-adevar, ea i-a dat un alt sentiment al timpului, al urgentei, ajutându-l, cât mai putea, sa-si stabileasca unele prioritati. Astfel, Mircea Iorgulescu a facut si un al treilea rond – anume, parca, pentru a-si verifica si stramuta dincolo, undeva in memoria eterna, roadele strategiei lui critice. Nu lipsesc din ea „clasicii“ – Dinicu Golescu, C.Dobrogeanu-Gherea, Eminescu, I.L.Caragiale, Panait Istrati, Calinescu, Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, dar nici tinerii, poeti, prozatori, dramaturgi, critici pe care, cu decenii in urma i-a intâmpinat in cronicile sale. Mai mult chiar, a mizat pe efectele pozitive ale consacrarii lor. Ii trecuse atunci prin mâna o buna parte din literatura noastra. La al treilea, si ultimul rond, a revenit, in articole, prefete si interviuri, asupra unor teme si asupra unor autori – Dinicu Golescu, I.L.Caragiale, Panait Istrati, Augustin Buzura – care ii stateau, as spune, in caracter. A dorit, probabil, sa-si reconfirme odata pentru totdeauna optiunile, judecatile de valoare, adeziunile. In octombrie, anul trecut, publica „Postalionul cu boi“, o culegere de articole aparute anterior in „Vatra“, „Cultura“ si in suplimentul „Scânteia“ al ziarului „Jurnalul National“. Cu doar trei luni inainte de a se stinge, slabit si macinat de dureri, se hotarâse sa se aseze, totusi, la masa de lucru. In aceste conditii, a scris doua texte de referinta: „O tranzitie de altadata“ – prefata la volumul „Teatru“ de I.L.Caragiale si „Calatorie la radacinile raului“ – prefata la editia definitiva a romanului lui Augustin Buzura, „Fetele tacerii“ pe care le-a vazut aparute in volum. Stimulat de prietenul sau, Ioan Grosescu, a conceput proiectul „Panait Istrati – editie definitiva“, stiind prea bine ca aceasta carte avea sa fie publicata postum. Tot atunci se aplecase – mai bine-zis se chircise – asupra „Spovedaniei unui invins“. Exeget en titre, in România, al lui Panait Istrati, se simtea dator fata de autorul sau sa lase el insusi in urma sa o versiune româneasca.
*
Dar si sa vreau mai mult, aceasta nu este decât o eruptie subiectiva intr-o evocare, din pacate, postuma: in comparatie cu omul care a fost, un portret, probabil, incomplet. Mai curând al „ultimului Iorgulescu“, pe care l-am cunoscut si cu care am colaborat. Celalalt Iorgulescu, cel adevarat, a fost, cu siguranta, mai complex, mai complicat. A fost admirat si pretuit – in 1978 fusese distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor, in 1982 cu Premiul Academiei Române –, dar si criticat si contestat. Cred insa ca merita sa luam aminte la toate comentariile care s-au scris despre el si la toate marturiile, inclusiv la cele denigratoare. Iar la acestea din urma, macar pentru un singur motiv, si anume, ca nimeni, vreodata, nu i-a urmarit cu atâta tenacitate miscarile – cu exceptia oamenilor Securitatii –, ca nimeni nu i-a gestionat cu mai acribioasa pasiune imaginea decât au facut-o neobositii sai adversari.
Si totusi, un fapt care nu se cere dovedit este ca, in multe privinte, si la rece vorbind, Iorgulescu, a fost incomod. Dupa unii, prea ambitios. Altii vor fi fost deranjati de „ofensivele“ lui polemice. Altii, de interesul pentru ideologie. De militantismul sau civic si de morbul politicului – inclinatii, pe buna dreptate, demne de a fi urmarite cu vigilenta de aparatorii unui regim dictatorial precum fostul regim comunist. Dupa 1989, revenind in presa din tara (titular de rubrica in „Dilema“, cronicar literar la „22“), a fost admonestat pentru asa-zisele lui „lectii“ de democratie. (Pacat – imi vine sa spun – ca nu s-au si invatat !) Dar, dupa Revolutie, in confuzia care s-a instalat la noi, s-a intâmplat deseori, si inca se intâmpla la modul cel mai aberant, ca un subiect sa provoace perceptii diametral opuse – de entuziasm exagerat si de respingere nejustificata; iar bunele intentii, si bunele servicii, in folosul societatii, sa fie criticate si descurajate. Iorgulescu nu a fost nici el, din pacate, iertat.
Ce trebuie sa retinem insa, mai intâi, când vorbim despre Mircea Iorgulescu, este ca el ne-a lasat o opera critica si publicistica remarcabila prin tematica si prin constructia ei. Cartile sale, de n-ar fi sa amintesc decât „Rondul de noapte“ (1974), „Scriitori tineri contemporani“ (1978), „Critica si angajare“ (1981), „Prezent“ (1985), „Spre alt Istrati“ (1986), „Marea trancaneala. Eseu despre lumea lui Caragiale“ (1994), „Tangentiale“ (2004), atesta o activitate critica vie si stimulatoare, fidela, deopotriva, unor aspiratii si unor valori morale solide. Ea a fost animata de elanuri innoitoare, de abordari si asumari indraznete, sustinute, potrivit exegetilor sai, de modalitati proprii de interpretare, fara insa ca prin aceasta criticul sa neglijeze in vreun fel obligatiile fundamentale ale profesiei sale: de intâmpinare, de revizuire si de reformare a ierarhiilor de valori. De permanenta adecvare la schimbarile de paradigma, sociale si literare.
Dar Mircea Iorgulescu a plecat dintre noi luând cu sine povara unor grave acuze si a unei sentinte a carei logica este deocamdata de neinteles. O lovitura mai grea nici n-ar fi putut primi un critic ca el, care a gasit in principiile moralitatii una din principalele ratiuni ale scrisului sau. Se va resemna, oare, istoria noastra literara sa piarda un astfel de critic, pentru a se imbogati – de parca n-ar avea destule –, cu (inca) un „caz“?
Eliminarea oricaror echivocuri ar fi, cred, nu doar un lucru intelept ci, din aceasta perspectiva, si unul necesar. Ar fi, mai ales, in spiritul lui Iorgulescu.
*
Mircea Iorgulescu a murit in cursul acestui an la Paris, in ziua de 7 iunie. Prin disparitia sa, revista noastra a pierdut un colaborator statornic si un prieten: printre cei dintâi care au inteles mizele proiectului nostru publicistic. Scria cu placere pentru „Cultura“ si a citit-o neintrerupt chiar si in momentele critice, pe patul de spital. Rubrica sa, intitulata „Carti, reviste, cafenele“, s-a incheiat. S-a sfârsit doar cu putin inainte de a se savârsi din viata eminentul ei titular. In 23 august, Mircea Iorgulescu ar fi implinit 68 de ani.