Maia Ciobanu este compozitoare de muzica simfonica si vocal-simfonica, muzica de camera, corala si electronica. A compus si muzica de scena pentru spectacole coregrafice si de multimedia. In 1992 a infiintat grupul „Alternative“, formatie care integreaza lucrarile muzicale contemporane in repertoriul universal, propunând in acelasi timp o noua conceptie asupra derularii unui program muzical. Intre anii 1995 si 2002 coordoneaza Centrul de informare asupra muzicii contemporane. In 2002-2003 este presedinta Sectiunii Nationale Române a SIMC (International Society for Contemporary Music) si infiinteaza prima publicatie SIMC in limba engleza, Contemporary Music – Romanian Newsletter, periodic care isi propune sa promoveze muzica contemporana româneasca in lume.
Tine cursuri si conferinte despre muzica contemporana româneasca si despre propriile sale lucrari la Academia de Muzica din Göteborg, Academia de Muzica din Köln, sectia Wuppertal, Colegiul Pedagogic din Rorschach, Elvetia (unde sustine un curs despre semnificatiile lucrarii sale „Trei sculpturi pentru cvartet de coarde“), Universitatea din St. Gallen, Elvetia (unde participa la un Concert-Portret cu lucrari camerale si de muzica electronica). Intre 1985 si 1988 tine la Universitatea cultural-stiintifica Bucuresti ciclul de conferinte „Relatia sunet-miscare“.
Realizeaza emisiuni radio la Radio România Muzical. Publica articole, studii si eseuri in revistele „Muzica“, „România literara“, „Contemporanul“, „Flacara“, „Actualitatea muzicala“ si „22“. Colaboreaza cu ICARE (Institutul de Cercetare a Avangardei Românesti si Europene).
Din 2003 este conferentiar la Facultatea de Muzica a Universitatii „Spiru Haret“ Bucuresti, unde preda Forme muzicale si compozitie si lucreaza ca profesor asociat la Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica „I. L. Caragiale“ din Bucuresti, cu specialitatea „Relatia sunet – miscare si istoria muzicii“. Maia Ciobanu a avut bunavointa sa puna la dispozitia revistei „Cultura“ cel mai recent manifest estetic al sau. sN. red.t
– pentru ca primul si cel mai important manifest al unui artist este opera sa, acest Manifest poarta numarul 3.
-pentru ca traim intr-o lume in care semenii nostri sunt mai atenti la vorbe decât la evidenta faptelor, acest Manifest exista; si, de asemenea
– pentru ca giuvaierele ajunse in troaca porcilor nu se transforma in jir, e alegerea omului sa puna diamantul pe deget, sa-l arunce sau sa-l ignore.
Avangardistii anilor ’60 au anticipat vremurile si au reusit, unul câte unul „sa se mute pe o alta planeta“. Cei care au ramas, cei care s-au adaugat se simt, de asemenea, pe o alta planeta, cea autentica.
Avangarda tine de modul natural de dezvoltare a spiritului uman, cel in care Dumnezeu ne-a dat posibilitatea sa experimentam, sa descoperim, sa interpretam.
Dupa ce integram, vin traditionalistii.
Traditionalismul are farmecul incontestabil al plugusorului.
Traditionalismul reprezinta acele forme de exprimare care permit celor care au evoluat sa constientizeze de unde au plecat.
Traditionalismul este strict necesar pentru justificarea traditionalistilor si revenirea modernilor care au terminat de zburat (visat, creat).
Traditionalistii sacrifica lucruri numai de ei stiute; recunoasterea si remuneratiile vin rapid si in cantitati apreciabile.
Traditionalismul incepe si sfârseste ca si democratia: in statistica.
Traditionalistii asigura descrierea si implinirea ritualurilor existente; ei nu viseaza noi ritualuri, ci le exploateaza pe cele deja create.
Avangardistii isi utilizeaza mintea pentru a rezolva problemele muzicale; traditionalistii, având aceste probleme deja rezolvate, isi utilizeaza mintea pentru rezolvarea, pe cale traditionala, a problemelor materiale.
Implinirea e drumul de la avangarda la traditie.
Evolutia e drumul de la avangarda la avangarda.
Sensul experimentului
Experimentul a existat dintotdeauna. El a aparut inaintea fiintei umane care nici macar nu poate revendica brevetul. A exista este un experiment. Apa experimenteaza gheata si ploaia, ziua experimenteaza noaptea, luna experimenteaza mareele. A iesi din gaoace este primul experiment al puiului de pasare.
Putem privi experimentul in sine, ca aventura, ca proces declansat de o ipoteza a imaginatiei, de o tinta a intuitiei. Putem ramâne interesati, fascinati de impredictibilul incorporat in experiment si desigur putem clama ca acesta este cel mai de pret câstig al demersului nostru.
Cu atât mai usor o putem face in lumea sunetului, unde creatorului si interpretului li se deschid traseele infinit nuantate ale Eu-lui emotional, arcul inaltei spiritualitati, subconstientul.
„A gusta clipa“ experimentului poate deveni insa o capcana, caci trairismul este un joc steril.
E bine sa ne amintim ca orice experiment are loc cu un anume scop. Confirmarea unei intuitii, justetea ipotezei – sunt bucuriile de netagaduit ale unui experiment care omologheaza o teorie corecta, incununând cu argumente gândirea unui artist sau a unui om de stiinta.
Caracteristic experimentului este faptul ca, pe lânga rezultatul imediat previzibil, de confirmare sau infirmare a proiectului propus, el poate furniza datele si argumentele necesare unor concluzii neasteptate, ca si indoielile care pot trasa drumul catre materializarea unor viitoare incercari.
Ceea ce este tipic experimentului este deci un rezultat multiplu diferentiat de variatele sale nivele.
Experimentul ca termen, ca atitudine si ca fapt in sine a avut si continua sa aiba o semnificatie cu evolutie aventuroasa si de multe ori amuzanta. Istoria cuvântului aduce mult cu cea a unui alt termen excesiv vehiculat – provocare.
Prin anii ’50 era laudabil sa „nu raspundem la provocari“, cei care „provocau“ fiind intotdeauna persoane dusmanoase, daca nu chiar dusmani de-a binelea. Un om de bine nici nu provoca si nici nu raspundea la provocari.
In zilele noastre, dimpotriva, oricine e „gata sa raspunda la provocari“, un proiect provocator este un proiect bun si fiecare, intrebat sau neintrebat sustine cu patima ca ii plac provocarile.
In România (si nu numai) „experimentul“ a avut o traiectorie comparabila cu cea a „provocarii“; in anii ’50 – ’70 atitudinea oficiala academizant-conservatoare din spatiul socialist il impingea in zona derizoriului, considerându-l in cel mai bun caz un fel de acnee juvenila. A starui pe aceasta cale dincolo de limitele adolescentei artistice friza infantilismul, daca nu indecenta.
Aceasta pozitionare nu a facut decât sa stimuleze (cât pe ce sa zic „sa provoace“) si mai mult apetitul inovator al celor mai buni din cei ce formau pe atunci tânara generatie.
Faptul ca atitudinea academizanta se cupla (in majoritatea cazurilor) cu obedienta fata de cerintele ideologice ale unui statu-quo politic profund antipatizat infuza adrenalina initiativei tineresti.
Putem constata acum ca – paradoxal – datoram nasterea unor lucrari absolut unice ca originalitate opozitiei socialism – capitalism, acum disparute. Inca o data Goethe are dreptate: doar ingradirile pot stimula personalitatea. Ingradirea este fertila pentru imaginatie deoarece creeaza nemultumiri, impune solutii, devine un motor al creativitatii.
In mod evident, ideala este ingradirea estetica sudata cu cea social-politica.
Faptul ca acum nu mai avem cenzura plictiseste pe toata lumea si vestejeste din start orice initiativa innoitoare. Daca e permis, daca nici macar nu e imoral, ce haz mai are?
In concluzie, cea mai buna metoda de a distruge experimentul este sa-i dai toata libertatea si de ce nu, sa-l comentezi excesiv.
Vremurile de acum sunt din ce in ce mai mult vremuri ale cuvintelor.
Persoane care nu au nimic in comun cu domeniul experimentului, care nu au nici o inclinatie spre asa ceva, pe care nu le mâna nici o curiozitate, se declara doritoare de „experimente indraznete“; sunt aceleasi persoane care au „proiecte provocatoare“ si care „raspund la provocari“.
Snobismul e up-datat si nimic nou sub soare nu apare din mimarea conformista a nonconformismului.
E insa pacat sa se confunde fumul cu focul si galagia smechera cu arta autentica.
Putem folosi vorbele pentru a limpezi comunicarea, pentru a face si mai vizibil adevarul; dupa cum putem de asemenea sa fabricam cuvinte care sa adânceasca confuziile si nonvalorile deja instalate.