Nicolae I. Ottescu, Nicolae Titulescu – o statuie fără piedestal. Amintiri. Studiu introductiv de Constantin Ottescu, Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2009
Nicolae I. Ottescu, Nunta de aur, Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2012
Nicolae I. Ottescu, Nuvele, Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2012
Se tot discută despre un presupus dezinteres al criticilor douămiişti faţă de generaţiile care îi precedă. În numărul de săptămâna trecută din Cultura, Ion Bogdan Lefter le reproşa cronicarilor activi – majoritatea douămiişti, dar nu neapărat din vina lor, căci cine a sunat goarna retragerii celorlalte generaţii din zona criticii de întâmpinare relevante? – că tind să nu aibă ochi decât pentru congenerii lor. Dar Ion Bogdan Lefter însuşi, făcând lista cărţilor de anul trecut care nu s-au bucurat de receptarea meritată, a trecut pe ea aproape exclusiv optzecişti. De altfel, dacă se poate vorbi de o generaţie egocentrică în materie de istorie literară, aceasta e cea optzecistă – care, de altfel, nici n-a prea dat istorici literari, cu excepţia importantă a lui Ion Simuţ.
În fine, o umbră de adevăr există totuşi în constatarea lipsei de interes a cronicarilor actuali faţă de înaintaşi. Dar cauzele sunt altele decât anistorismul, narcisismul sau incultura douămiiştilor. De pildă, dacă vorbim de perioada socialistă, lipseşte aproape cu totul efortul sistematic de reeditare a clasicilor de raftul al doilea şi al treilea (nu că autori precum Sadoveanu ar duce-o mult mai bine). Or, în absenţa sistemului, totul se reduce la accident şi accidental.
Iată-l, bunăoară, pe Nicolae
I. Ottescu (1885 – 1950), reeditat de curând, prin efortul conjugat al Muzeului Brăilei şi al Editurii Istros, cu trei volume: un scriitor aproape necunoscut. Dintre dicţionare, doar cel de la Cluj i-a dedicat un mic articol, semnat de Aurel Sasu. Dicţionarul general al literaturii române, deşi beneficiind de o bază de selecţie aproape triplă, l-a uitat. Totuşi, Ottescu este un scriitor valoros, superior multora aflaţi în circuit.
Biografia lui sună de asemenea interesant. Frate al compozitorului Ion Nonna Ottescu, prin soţie se înrudea cu Constantin Noica; tatăl filozofului apare, într-o versiune ficţionalizată, ca personaj în nuvela Un om întreprinzător. A pledat ca avocat din oficiu al apărării în procesul muncitorului Stoenescu Jalea, autorul unei atentat împotriva lui Ionel Brătianu; remarcându-se cu această ocazie, ajunge secretar particular al lui Nicolae Titulescu, la recomandarea lui Take Ionescu, intrând astfel în politică. Va fi secretar general la Ministerul de Finanţe, subsecretar de stat la Domenii şi Interne (1931-1932), rezident regal al Ţinutului Marea (1938-1939) şi ministru de Interne, în 1939. În 1940 se retrage din politică, dedicându-se literaturii. A primit Premiul „Al. Brătescu Voineşti“ al Societăţii Scriitorilor Români pentru culegerea Zece nuvele (1940). A fost preşedinte al Societăţii Autorilor Dramatici. Valorificându-şi biografia, Ottescu a lăsat nişte memorii avându-l în centru pe Nicolae Titulescu, bogate factologic şi consistente literar-portretistic; o altă secvenţă memorialistică, inclusă de asemenea în Nicolae Titulescu – o statuie fără piedestal (1997), evocă faimoasele cafenele din preajma Primului Război Mondial sau anecdote cu Camil Ressu, A. de Herz, Mircea Rădulescu ş.a. (Cafeneaua Imperial). Editate prima oară în 1997, de către fiul scriitorului, şi reeditate de curând la Brăila, aceste memorii ar merita un circuit mai vizibil.
Însă nu numai ele. Ottescu debutase în 1928 cu Coppelia. Fantezie în versuri, reprezentată în 1927 la Teatrul Naţional din Bucureşti. Subiectul e fantastic: un păpuşar descoperă metoda de a transfera sufletul uman în păpuşi de ceară: „Lucrez de jumătate/ De secol la problema vieţii transferate/ Din corpuri vii în lucruri. Voiam să dovedesc/ Că sufletele noastre sunt libere, trăiesc/ Independent de corpul de care par legate,/ Că ele pot prea bine să fie permutate/ Oriunde, chiar în lucruri”. Eliberate în lume, păpuşile nu-şi pot afla însă fericirea, întrucât nu pot iubi. Prin urmare, Coppelia, una dintre păpuşi, alege să renunţe la acest surogat de viaţă inautentică prin contrafacere şi lipsită de substanţă şi elan vital. Mitul care stă la baza concepţiei piesei va fi apărea şi în nuvela Galatheea, al cărei deznodământ este de asemenea tragic. Sculptorul Pygmalion va fi înşelat în dragoste de statuia căreia îi dăduse viaţă cu concursul Afroditei, împlinindu-se astfel blestemul zeiţei ofensate de artist. Vocaţia de clasicist a autorului capătă forma cea mai amplă în romanul Homer (1943), repovestire a evenimentelor din Iliada şi Odiseea bazată pe ipoteza că Homer ar fi fost martor al întâmplărilor. Naraţiunea lui Ottescu îşi permite o serie de licenţe în raport cu originalul – de pildă, Penelopa nu i-ar fi fost credincioasă lui Odiseu. Reinterpretarea repertoriului clasic se face aşadar într-o cheie sceptică. Însă nu remake-urile clasiciste dau nota caracteristică a literaturii autorului. Le este superior romanul Nunta de aur (1941), plasat la începutul secolului al XX-lea, care propune o enigmă poliţistă (moartea neelucidată a unui bătrân boier) urmărită după tot tipicul procedural familiar codului detectivist (detectivi, suspecţi, proces şi dezbateri), pentru a o dizolva în ultimele pagini într-o poveste de dragoste cu sfârşit nefericit: boierul murise accidental în timp ce încerca să recreeze – în spiritul, nutrit din lecturi romantice în franţuzeşte, în care cuplul îşi trăise viaţa de-a lungul belle époque – scena de la balcon dintre Romeo şi Julieta. Pista falsă a romanului poliţist translează subtil într-un omagiu adus unei lumi patriarhale dispărute. Remarcabile sunt şi povestirile sau nuvelele cuprinse în Zece nuvele (1940) şi Hotel Rex (1942), republicate tot de fiul scriitorului, alături de o secţiune de inedite având consistenţa unui nou volum, în antologia Nuvele (2012). Unele texte nu trec de nivelul simplu al anecdotelor sau farselor, trăind din comicul de situaţie, fără complicaţii narative. Un întreprinzător deschide o crescătorie de canari, iniţiindu-se în subtilităţile afacerii până când descoperă că este înşelat de cel care se ocupă de educaţia muzicală a canarilor (Un om întreprinzător). După o vânătoare, un grup de petrecăreţi deapănă poveşti bahice (Câţiva beţivi). Mediile preferate de autor aparţin unei clase de mijloc formate din magistraţi, militari, proprietari şi negustori din provincie. Personajele predilecte vin din lumea veche, manierată şi ceremonioasă de dinainte de 1916, conservată încă în interbelic. Un alt nucleu de interes priveşte interacţiunea erotică în medii mondene sau patriarhale, uneori cu complicaţii de psihologie sau în sens fantastic. În O femeie care îşi iubeşte soţul apare o relaţie de putere cu rezonanţe nietzscheene: femeia menţine dominaţia asupra partenerului de viaţă înşelându-l şi provocându-l să o înşele, pretinzând că astfel îl împiedică să o înţeleagă şi fereşte de rutină relaţia. În Budism, un bărbat are revelaţia – tot de natură nietzscheană, o referinţă curentă, de altfel – eternei reîntoarceri. O tânără servitoare, fată de la ţară, îl seduce pe un profesor de latină, care se resemnează teoretizând asupra elementului fatum (Fatum). Din dosarele unui psihiatru valorifică, într-o linie şi o recuzită fantastică de tip Guy de Maupassant, o versiune a motivului dublului: un tânăr şi o tânără, ce par a fi fiecare reflectarea celuilalt, relatează în paralel circumstanţele misterioase în care s-au întâlnit la un bal. Acelaşi motiv al dublului, mai puţin recuzita romantică, apare în Scrisoarea lui V.Z., în care un matur în pragul senectuţii leagă o relaţie cu fiica primei lui iubiri, imaginându-şi că o împuşcă atunci când tânăra îl părăseşte. Una dintre cele mai bune povestiri este O călătorie în Orient: un arheolog întâlneşte în trenul spre Constanţa, unde se va îmbarca pentru Orient, o ispititoare femeie care îl invită să i se alăture într-o expediţie de vânătoare la moşia ei. Scindat între dorinţa de a-şi continua călătoria şi de a o întrerupe, eul arheologului se scindează la propriu, participând simultan la ambele scenarii.
Morala acestei triple reeditări şi a acestui articol e mai curând una negativă. Da, Ottescu e un scriitor bun (în special în nuvele, memorii şi în Nunta de aur), dar şansele lui de a fi reevaluat real – adică citit – sunt mici. Da, i-au fost reeditate trei volume, dar niciunul nu se găseşte în marile biblioteci (Academie, Naţională, BCU). Şansa cea mai bună la care poate spera postum este să prindă un loc într-unul dintre viitoarele dicţionare (nici vorbă de istorii literare) – în condiţiile în care, la o socoteală oricât de optimistă, scriitorii care vor rămâne pe afară sunt de ordinul miilor (e drept că majoritatea minori sau veleitari).