Ştefan Ehling, Nu-l blamaţi pe ambiţios, Editura Tim, Reşiţa, 2013
Prozator puternic, atipic, de solidă instrucţie şi civilitate, Ştefan Ehling tipărea (la 68 de ani!) o carte masivă (Martha, în 2008), luând şi premiul de debut al filialei timişorene a Uniunii Scriitorilor. Romanul, ca surprinzătoare apariţie târzie, impunea prin forţă problematică, anunţând un ambiţios ciclu. Într-adevăr, ritmic, cel care se pregătea „să devină scriitor“ ne-a oferit alte titluri, după un program riguros, urmat cu tenacitate nemţească: Profesor Hübner (2010), N-ai de gând, domnule, să laşi garda jos? (2012) şi, recent, Nu-l blamaţi pe ambiţios (2013). Fiind martor şi reflector, consemnând un fragment de Istorie (ideologizată brutal), Ştefan Ehling ne dezvăluie, de fapt, un topos: o umanitate plurietnică din nordul Banatului, într-o vreme trecută printr-un cutremur istoric, având ca vector epic anii de formaţie. Prozator adevărat, de un „balzacianism necesar“ (cum se va pronunţa criticul Bauer), profesorul Marchiş, ca protagonist-scriitor, în răspăr cu literatura schematică a realismului socialist, ar vrea să scrie un roman taman despre acea perioadă. Dar gândul de a oferi un roman realist-socialist, cu eroi pozitivi, pe măsura standardelor impuse de paznicii dogmatici ai epocii, este deturnat de invazia negativilor şi de numeroasele inserturi: de la consideraţiile „oarecum teoretice“ până la adnotările lectorului-comentator (profesor de istoria muzicii la Graz), cu pigment ironic şi referinţe livreşti. Acel roman care „se zbate să iasă la lumină“ sondează o Istorie convulsivă, dinamică, traumatică, de bogăţie epică, nerefuzând analiza psihologică. Cum Vasile Marchiş, intrat în vizorul Securităţii, fusese supus unui „lanţ de hărţuiri“ şi, în plus, „lucrase pentru Securitate“ (făcând lecţii de germană cu ofiţerii), se răspândise zvonul că manuscrisul la care trudea viza o reglare de conturi. Frământările sale, vădind „un hermeneut pasionat“, conjugând realismul satiric (inventariind oportunismele şi delaţiunile abjecte ale vremii) cu reţeta postmodernismului, pe suport metatextual, privesc grijile redactării. Autorul ştie că scrisul nu e treabă de diletant şi, în consecinţă, uzând de o convenţie (bătătorită), purcede la sprijinul unui expert, sub pretextul încredinţării manuscrisului spre lectură. Urmând, desigur, „o discuţie profundă“. Pensionar acum, fostul profesor Marchiş înţelege scrisul ca tomograf; dă la iveală, aşadar, „o carte aproape autobiografică“, ştiind că orice carte adevărată se hrăneşte „cu sângele autorului“. Iar literatura rămâne, mai presus de orice, ţinta supremă („über alles“).
Se cuvine să observăm că, trecut prin experienţe dureroase, Ştefan Ehling scrie, în deghizament, fără angajament polemic. El consemnează cu har, pe un ton neutral, rememorând, o cascadă de evenimente, fără a vitupera. Deşi, spuneam, „scrie cu sângele său“, livrând romane stufos-memorialistice, cu personaje migratoare.
Dacă N-ai de gând, domnule, să laşi garda jos?, roman pus sub semnul „frământărilor unui debutant bătrân“, nara, pe o întinsă porţiune, despre deportarea şvabilor bănăţeni în URSS (ianuarie 1945), cu multe victime printre membri familiei Ehling, ar fi de remarcat tocmai stilul digresiv, lipsit de patimă, decolorat ideologic. Încât a vedea în ştefan Ehling „un Soljeniţîn postmodern“ este nu doar excesiv, ci de-a dreptul fals, denaturând mesajul romanesc. Dincolo de merite (reale!), romanul, propulsat adjectival drept „o mare carte a literaturii noastre“, n-are cum fi „o epopee a gulagului sovietic“, cum crede, netulburat, Gh. Secheşan. El aduce, în schimb, o undă dureroasă, de pildă, odată cu revenirea lui Hansi Jung în ţară, la Giarmata, pentru a fi prezent la înmormântarea tatălui; revăzute, locurile dragi poartă o „aură de sfinţenie“, fără a potenţa – precizează doct autorul – ceea ce în literatură ar fi (am numi) sentimentul dezrădăcinării.
Romanul ultim, aşezat sub un titlu, şi el, nefericit ales (în sensul de nepotrivit, restrictiv faţă de densa substanţă romanescă), este, desigur, un Bildungsroman, relatând despre „planurile mari“ ale unui student ambiţios, în context postbelic. Adaptarea lumii după război, în plin totalitarism roşu, îi prilejuieşte prozatorului aceeaşi binevenită detaşare. Experienţa de viaţă (bogată şi traumatică), puseele parodice, lecturile întinse, metabolizate, filtrate critic, de inteligenţă analitică, cultura muzicală etc. se răsfrâng în paginile cărţii, închegând o compoziţie postmodernă, amestecând/ ambiguizând timpul istoric şi cel auctorial. De altminteri, pe bună dreptate, Eugen Dorcescu sesiza că, pe lângă eroul real (evident, Marchiş), se insinuează în cutele textului un erou latent: timpul. Consecinţele sunt previzibile: uitare, limpezire, dezideologizare. Încât, sfidând puzderia de evenimente (o colecţie de „întâmplări năprasnice“), vădind o memorie fabuloasă, în rama unor seisme/ prefaceri istorice, estompa scriitorului pare tratamentul firesc. Ca privitor, şezând la uliţă, „tare curios“, ochiul copilului înregistrează, în Zvorini, precipitarea lor: un moş Răvosie, aşteptându-i pe americani, trebuie „lămurit“, în vreme ce duşmanii poporului îşi fac de cap. Se ascute lupta de clasă, „titoiştii“ trebuie, desigur, pedepsiţi. Viaţa satului pulsează, deviaţiile epice se dezvoltă stufos, încercuind o geografie precisă, reală. Şi dacă învăţătorul Domide cuteza a crede că vom avea de-a face, cândva, cu „un literat“, profeţia lui s-a împlinit. Cu pigment ironic şi interstiţii eseistice, închipuind o galerie de portrete şi întâmplări, cu epic arborescent, cu savante analogii între stări sufleteşti şi partituri muzicale, Ştefan Ehling ne propune o saga bănăţeană. Care, negreşit, va continua. Revenit în Timişoara după anii petrecuţi ca dascăl, în S., printre olteni, profesorul Vasile Marchiş (în travesti), pensionar, e urmărit, nevindecabil, de boala scrisului. Romanul, am văzut, „se zbate să iasă la lumină“ şi cartea nu poate fi decât „aproape autobiografică“. În pofida vremurilor aspre, Ştefan Ehling, încercând o frescă a vieţii de toate zilele în/ sub comunism, reînvie trecutul fără ură şi părtinire. Din promisa tetralogie, aducând în scenă personaje migratoare, aşteptăm cu interes Cu hora ’nainte, roman în lucru, după câte ştim. Deja Ştefan Ehling este un nume consacrat, de neignorat în orice clasament onest, nu doar zonal, al prozei noastre.