Socul resimtit la aflarea unei vesti funeste cum e aceea a disparitiei neasteptate a unui om apropiat, ori a unui mare scriitor – iar un mare scriitor, pe care l-ai citit si pretuit superlativ, e, intotdeauna, si un „om apropiat“ – e, dupa cum din nefericire o stim prea bine cu totii, de natura sa te lase perplex, prada unui valmasag de gânduri, sentimente si idei contradictorii si rascolitoare (dintre care prima e, probabil, tentatia, absurda, de a refuza sa iei nota de tristul eveniment, de a-l nega pur si simplu, socotindu-l imposibil…). Omagierile ceremoniale, comemorarile cuvenite (conventionale, poate, in forma, chiar daca, de fapt, expresii neprefacute ale indurerarii si, totodata, pretuirii unanime …) prilejuite de trecerea in eternitate a celui pe care multi dintre noi indrazneam sa-l desemnam, cu afectiune admirativa, prin sigla MHS, vor fi fara indoiala facute, dupa cuviinta, de catre obstea scriitoriceasca si de publicul fidel al prozatorului. In loc sa schitez aici vreo incercare de a intocmi un bilant ad hoc al activitatii scriitorului, provocat de acest moment de intristare, prefer sa dau la tipar câteva rânduri inedite pâna acum, dar scrise acum câtiva ani, intr-un moment nu de intristare, ci de bucurie, când prozatorul implinea vârsta „rotunda“ de octogenar: textul a servit de „baza“ scrisa pentru o interventie orala (evident, la expunerea ei, textul va fi fost augmentat ori modificat sensibil, in focul discutiilor…), prezentata in ianuarie 2008, in „sala oglinzilor“ a Casei Scriitorilor (si sediu al USR), in cadrul ciclului de intâlniri/conferinte/dezbateri „Sa ne cunoastem scriitorii“, organizat in acea vreme de USR. (N.B.)
Importanta lui Mircea Horia Simionescu in peisajul literar postbelic e superioara celei a operei proprii. Fara sa fie propriu-zis initiatorul unui curent literar si fara sa fi devenit „sef de scoala“ (el insusi apartinând „Scolii de la Târgoviste“, grup literar colegial, de „egali“, fara lider autoritar), scriitorul s-a aflat, incontestabil, prin primele carti publicate, in postura de intemeietor si, prin exemplul oferit, a avut rolul de catalizator al conturarii si consolidarii uneia dintre cele mai originale cai de innoire a prozei contemporane. Proza lui Mircea Horia Simionescu este una rafinata, „intelectualista“, ludic-livresca, ironica si burlesca (nu fara a vadi si o componenta nostalgica si sentimentala, tinuta sub control de preeminenta intelectului si a viziunii „estete“ si ferita de esuarea in induiosare minora). Ilustrând pregnant fenomenul de amestec si destramare a genurilor si speciilor literare, inlocuind gravitatea conventionala cu farsa (farsa nu lipsita, insa, de o gravitate subiacenta, neconventionala), ea submineaza deliberat iluzia reprezentarii („demonstrând“ sau utilizând ironic conventiile traditional puse in slujba acreditarii acelei iluzii), cultiva relativizarea viziunii, vadeste abandonarea scrupulului adecvarii „realiste“ la real in favoarea preocuparii pentru autoreferentialitate si poate fi catalogata drept „pre-postmodernista“. S-a vorbit, in mod repetat, de componenta „borgesiana“ a literaturii lui MHS si s-a afirmat ca unele din cartile lui reprezinta – vorba vine – o incercare de a scrie aievea (macar o portiune din) cvasi-infinita „Biblioteca din Babel“: Observatiile sunt judicioase. Pe vremea când abordarea poetica si semiotica – stimulata de „mirajul lingvistic“ (Toma Pavel) – era in gratii, au fost formulate incercari de a-i caracteriza demersul literar cu instrumentarul disciplinelor respective. S-a opinat, astfel, ca Mircea Horia Simionescu nu e un scriitor pur si simplu livresc, ci meta-livresc, s-a remarcat la el exacerbarea functiei poetice a limbajului prozastic, s-a depistat utilizarea nu doar „secunda“ – ca in orice text literar –, ci de gradul al treilea al limbajului, in sensul ca referentul textelor e, deja, format din texte (presupuse preexistente, fie ele reale sau „apocrife“, adica enuntate ad hoc de autor si „citate“ in chiar momentul enuntarii), s-a vorbit de conotatia autonimica a acestui gen de texte care face aluzie la un discurs deja tinut sau la unul care se tine chiar atunci, in momentul enuntarii (scrierii) lor, adica fac aluzie la ele insele, autocitându-se pe masura ce se desfasoara, a fost remarcata recurgerea cvasi-permanenta la „dezvaluirea procedeului“ (Tomasevski), uneori in interpretare comica, specifica literaturii parodice etc., etc. Interpretari care ramân valabile, chiar daca „moda“ scientismului semiotic a trecut.
Când a fost „descoperit“, in cele din urma, si la noi, postmodernismul, in Mircea Horia Simionescu a fost recunoscut unul din post-modernii nostri genuini (nu „protocronic“ dar, in mod spontan, legitim si „inocent“ sincronizat cu un trend mondial, fara intentionalitatea expresa a racordarii), iar postmodernismul optzecist militant-doctrinar si-l revendica, in mod explicit si staruitor, drept precursor. Nici aceasta interpretare nu e inadecvata (desi se cuvine nuantata, fiindca minimalizeaza poate contributia, neindoioasa, la „cristalizarea“ formulei lui Mircea Horia Simionescu, a unei anumite traditii de umor absurd si fantezist interbelic ori mai vechi, de filiatie mai ales galica, precum si „influenta“ lui
G. Calinescu-prozatorul, el insusi un „pre-postmodern“ de un tip special).
O caracterizare sintetica a prozei lui Mircea Horia Simionescu a formulat-o Mircea Iorgulescu: „Mircea Horia Simionescu este unul dintre cei mai radicali innoitori ai prozei românesti postbelice; cartile lui, incepând chiar de la volumul de debut s…t, au intotdeauna acest intreit caracter: demonteaza conventiile existente, instituie conventii noi si contin, sub forma unor profesiuni de credinta sau a unor reflectii despre literatura, veritabile manifeste estetice“. O caracterizare si mai succinta, pigmentata cu sugestii istorico-literare si comparatiste, a oferit-o Gheorghe Craciun: „Opera sa este o sinteza de absurd (Urmuz), livresc (Borges), lentoare narativa (Lawrence Sterne) si estetism balzacian (Calinescu)“ (…).
Cea mai cunoscuta carte a prozatorului a ramas, probabil, prima, „Dictionar onomastic“, numita uneori, gresit, „Ingeniosul bine temperat“. Nevinovata greseala e scuzabila: sintagma respectiva figureaza pe coperta volumului, dar nu e un subtitlu sau titlu alternativ al acestuia, ci e titlul generic al unui ciclu (ceea ce avea sa se vadeasca in cursul anilor, prin aparitia celorlalte volume componente si din explicatiile extratextuale ale autorului). „Ingeniosul bine temperat“ este asadar o masiva tetralogie formata din… cinci volume (volumele sunt in numar de cinci, si anume „Dictionar onomastic“, „Bibliografia generala“, „Jumatate plus unu“, „Breviarul (Historia calamitatum)“ si „Toxicologia sau Dincolo de bine si dincoace de rau“, dar ansamblul lor e totusi o tetralogie, deoarece „Jumatate plus unu“ nu e o carte distincta, ci partea a doua, publicata ulterior si separat, a „Dictionarului onomastic“).
Deseori s-a vorbit de opera prozatorului ca fiind alcatuita din doua mari grupuri de carti. Pe de o parte, amintita tetralogie, pe de alta – restul volumelor. O clasificare mai minutios analitica, tinând seama de caracteristicile fiecarei carti in parte, ar putea, in pofida susmentionatei estompari a deosebirilor intre genuri, grupa operele lui Mircea Horia Simionescu in repertorii sau liste (in aceasta categorie ar intra primele doua, sau chiar primele trei carti ale tetralogiei, dar si, de pilda, „Ulise si umbra“, care are aceeasi structurare, de „inventar“, „catalog“ sau „fisier“), romane (e vorba de meta- sau pseudoromane, dar, totusi, romane): „Toxicologia“, „Nesfârsitele primejdii“, „Invataturi pentru Delfin“, „Redingota“, „Licitatia“, „Asediul locului comun“), volume de povestiri („Dupa 1900, pe la amiaza“, „Banchetul“, „Ingerul cu sort de bucatarie“, „Faradelegea vaselor comunicante“), scrieri confesive („Trei oglinzi“, „Febra“ – jurnale ambele) sau eseistice (asa-zise „note de drum“ sau „impresii de calatorie“: „Rapirea lui Ganymede“ si, sub raportul „continutului“, „Ulise si umbra“) si, in sfârsit, opere cu statut incert, mixt sau hibrid („Paltonul de vara“, roman, dar, in acelasi timp, si jurnal, si „repertoriu“, si culegere de proze scurte). De fapt, mai toate scrierile lui Mircea Horia Simionescu au, la o privire atenta, un astfel de statut hibrid, iar asemenea incercari de sistematizare taxonomica ramân in mare masura arbitrare, incomplete, deficitare, inadecvate, niciodata perfecte. Opera prozatorului, in pofida diversitatii componentelor sale, e remarcabil de unitara si omogena, poate prea omogena, suscitând, sub acest raport rezervele criticilor, care i-au reprosat, uneori, monotonia, repetitivitatea. Indraznesc sa opinez, insa, ca monotonia – de altfel asa-zis evidenta – e numai aparenta, scriitorul, de fapt, reimprospatându-se in filigran la aproape fiecare noua aparitie. Impresia de constanta in formula predilecta nu e un pacat, fiind, mai mult sau mai putin, observabila la oricare mare creator original.
Reductibila, in ultima analiza, la proze scurte (oricât de ample, romanele lui Mircea Horia Simionescu sunt decompozabile in fragmente semi-autonome, articulate in maniera postmodernista, iar „dictionarele“ si „fisierele“ sunt prin definitie insiruiri de astfel de fragmente), ea e totodata unificabila intr-un (virtual) ansamblu coerent si totalizant, o ambitioasa summa.
Literatura in mare parte autospeculara, meta-literara, de fapt, proza lui Mircea Horia Simionescu, post-modernista avant la lettre in contextul literaturii române, se distinge de proza postmodernismului radical prin faptul ca pastreaza o aura nostalgica si sentimentala, o moderatie a deconstructiei, un filon „umanist“. Aparent paradoxal – in conditiile dinamitarii ostentative a mai tuturor conventiilor narative si compozitionale –, ea atesta un scrupul de echilibru, de filiatie clasica, si o preocupare esteta. In ce priveste „continutul“ (! ), adica ansamblul datelor concrete, pseudo-referentiale, ale lumii fictionale construite de autor, acesta e foarte greu de rezumat: extrem de bogat, alcatuit din componente de o extrema diversitate, el tinde sa coincida cu o imagine panoramica a existentei umanitatii moderne. Câteva filoane tematice predilecte sau ansambluri de motive si situatii recurente pot fi remarcate, totusi: „aventurosul“ romanesc (parodiat cu har si buna dispozitie), patrimoniul autobiografic (de la spatiul fabulos, transfigurat de nostalgie, al Târgovistei copilariei si pâna la sihastria intermitenta, la Pietrosita, in anii deplinei maturitati) cu obsesiile sale (de pilda, o catastrofa feroviara din care scriitorul a scapat nevatamat), aventura intelectuala si spirituala, fascinatia pentru muzica clasica si, in general, pentru rafinamentul artistic, fascinatie dublata de si impletita cu una vizând universul „italic“ (multe din fragmentele narative au drept scena orasele italiene, iar din opera lui Mircea Horia Simionescu se configureaza o Italie ideala, idealizata, mitizata, aproape atemporala, adorata cu pasiune).
Prin „forma“ si prin „fond“ – entitati, de altfel, mai greu de disociat ca oricând, in cazul acesta –, opera lui Mircea Horia Simionescu a avut, in anii ’70 si ’80, un incontestabil sens antitotalitar, subminând concret exigentele „literaturii de comanda“, pe care incerca s-o impuna oficialitatea in epoca. De aceea, repetatele, surprinzator de insistentele disculpari (pentru slujbele sale „scânteiste“) si explicitari (ale pozitiei sale antitotalitare) la care a recurs scriitorul dupa 1989 apar ca superflue si, chiar, bizare, fiind, probabil, rodul unei prapastioase autoculpabilizari fara motiv. In relatia sa cu regimul totalitar, Mircea Horia Simionescu ramâne, ca scriitor, ireprosabil: nu a scris literatura care sa fi putut fi considerata in vreun fel tributara „recomandarilor“ ori „exigentelor“ formulate de oficialitatea comunista, a vituperat viguros, aproape swiftian, racilele regimului totalitar (desigur, nu prin diatribe publicistice, nepublicabile in epoca, dupa cum prea bine se stie, ci prin chiar literatura sa rafinata), iar succesul sau literar, in anii ’70-’80, nu s-a datorat functiilor pe care le-a ocupat in institutiile epocii (functii de altfel nu tocmai proeminente, si de care s-a despartit bucuros), ci valorii efective a operei.
Mircea Horia Simionescu s-a impus ca o figura marcanta a prozei postbelice, promotor al extremei modernitati (au putut fi semnalate similitudini intre scrierile sale si cele ale unor reprezentanti ai grupului francez Oulipo, ca Raymond Quèneau si Georges Perèc, datorate nu „imitatiei“, ci convergentei firesti a unor demersuri omoloage). Se mai poate opina, nu fara temei, si ca – nu prin vreun fel de „imitatie“, ci in chipul cel mai legitim, prin urmarea propriului sau imbold creator – el s-a distins si impus ca „un fel de“ Italo Calvino al nostru. Precursor apropiat al textualismului, prin utilizarea unor procedari literare ulterior practicate curent de scriitori nascuti in anii ’50 si afirmati in anii ’80, Mircea Horia Simionescu e unul dintre deschizatorii de drum ai postmodernismului românesc si dintre artizanii (re)sincronizarii literaturii nationale cu orientarile novatoare ale celei universale. Si, dincolo de succedarea „modelor“ si a canoanelor, un mare scriitor, cu o opera consistenta, originala in cel mai inalt grad, bineinteles unica in peisajul literaturii noastre contemporane. Un „clasic“ al extremei modernitati.
Succedarea, in anii mai dincoace, a altor „valuri“, diferite, in materie de estetica a prozei narative, nu-i rapeste operei lui nici valoarea, nici importanta, nici farmecul si atractivitatea.
* Biografia lui Mircea Horia Simionescu, redactata de Nicolae Bârna, este preluata din „Dictionarul General al Literaturii Române“, vol. V: S-T, Univers enciclopedic, 2007
SIMIONESCU, Mircea Horia (23.I.1928, Târgoviste), prozator. Este fiul Irinei Simionescu (n. Popescu), oficianta PTT, si al lui Stelian Simionescu, ofiter de infanterie. Bunica paterna facea parte din familia Bratianu si era ruda cu Istrate Micescu si cu Ion Pillat. Mircea Horia Simionescu urmeaza la Târgoviste scoala primara si Liceul „Ienachita Vacarescu“, absolvit in 1948. Ramâne orfan de tata la vârsta de zece ani. Are preocupari literare precoce, cu inclinare catre avangardism, experimentalism, parodie etc. Impreuna cu Radu Petrescu, Costache Olareanu si alti adolescenti târgovisteni, redacteaza reviste-manuscris intr-un singur exemplar („Apollo“, „Carnet literar“, „Cântece noi“, „Closca cu pui“, „Colorado“, „Oras de nikel“, „Metru cub“, „Mogador“, „Spada“ s.a.) si plachete de versuri, dezbat chestiuni stilistice, isi comunica proiecte literare, isi comenteaza lecturile. Este momentul de coagulare a grupului literar care va fi numit ulterior – dupa vadirea publica, tardiva, in anii ’70, a scrierilor reprezentantilor lui – Scoala de la Târgoviste. Mircea Horia Simionescu scrie in ultimii ani de liceu diferite texte – „carti“ nepublicate, citite prietenilor ori transmise acestora in manuscris – cu titluri excentrice („Marele tratat“, „Cartea despre femeia esentiala si lumile anexe“, „Vegetatii lunare“ etc.) si „continut“ asemenea; intre ele, „Istoria organica“, prima forma a viitoarei „Bibliografii generale“ (1970). Din 1948 e, timp de doi ani, student al Facultatii de Filologie a Universitatii din Bucuresti. Abandoneaza facultatea, absolvind-o abia in 1964, cu lucrarea „Lirica lui G. Calinescu“. Gazetar la „Scânteia“ (1950-1969), scrie putin pentru ziar (reportaj, articole, cronica muzicala). In timpul liber isi definitiveaza primele carti, cu totul straine de „comandamentele“ oficiale ale epocii in materie de literatura, pe care le va putea publica in perioada de relaxare ideologica de la sfârsitul anilor ’60. Debuteaza cu povestirea „Cum l-am tradat pe Pascal“, la „Luceafarul“, in 1968, iar editorial cu „Dictionar onomastic“, aparut in 1969, primul volum al ciclului „Ingeniosul bine temperat“. In pofida tirajului mic, cartea va avea un mare succes de public si va face vâlva prin noutatea si extravaganta ei contextuala. In 1969 Mircea Horia Simionescu ajunge sef de cabinet al lui Dumitru Popescu, devenit in acel an secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Functia e stresanta si oarecum nepotrivita cu temperamentul „artist“ al prozatorului, care incearca sa ii ajute, dupa puteri, pe solicitanti (scriitori, oameni de cultura etc.) si se remarca printr-un comportament excentric. In 1971-1972 este, in cadrul Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste, director adjunct al resortului Muzica, iar in 1972-1974 director general al Operei Române din Bucuresti. Epuizat de solicitarea obligatiilor administrative, demisioneaza (dupa discutii tensionate care culmineaza cu episodul spargerii unui candelabru, intrat in „folclorul“ biografic al scriitorului). Pensionat pentru motive de sanatate (dupa cum avea sa explice ulterior, s-a internat in spitale de psihiatrie, regasindu-si acolo libertatea), Mircea Horia Simionescu se consacra exclusiv scrisului, iar biografia publica se confunda cu lista cartilor publicate, numeroase apreciate de critica, unele premiate: „Dupa 1900, pe la amiaza“ (1974) si „Paltonul de vara“ (1996) au fost distinse cu Premiul Uniunii Scriitorilor, iar „Jumatate plus unu“ (1976) cu Premiul „Ion Creanga“ al Academiei Române, Uniunea Scriitorilor acordându-i si Premiul Opera Omnia (1997). Isi construieste, cu mijloace modeste, o casa-refugiu la Pietrosita, in hinterlandul piemontan al Târgovistei natale, unde obisnuieste sa petreaca lungi perioade. A colaborat, cu fragmente de proza, eseuri si articole, la „România literara“, „Luceafarul“, „Viata româneasca“, „Contemporanul“, „Vatra“, „Familia“, „Litere“ s.a.