Sari la conținut
Autor: C. STANESCU
Apărut în nr. 317
2011-03-31

La disparitia unei rubrici

    Cititorii de reviste au gusturi ciudate. Felul cum deschid, rasfoiesc si citesc publicatia preferata spune câte ceva despre ei si gusturile lor. Unii încep lectura de pe la mijlocul revistei, altii pornesc cuminte si citesc cum ara plugarii, brazda dupa brazda, în fine sunt si cei ce-o iau de-a-ndoaselea: se reped sa citeasca mai întâi ce-i la urma, ca sa ajunga, daca mai ajung!, la început, la editorial si la actualitate, rubricile pe care orice revista serioasa si cu respect de sine le ofera sau vâra pe gât cititorilor înca din primele pagini. Însa, cum spun, cititorul nu-i deloc disciplinat. Nu tine cont de paginatie, de ordinea în care „curg“ articolele. El are o ordine a lui: ordinea dezordinii. Adora sa fie dezordonat si sa citeasca haotic. Nu stiu altii cum sunt, dar în ce ma priveste încep, bunaoara, lectura „Contemporanului“ nu cu marele prozator ori cu ilustra poligrafa a „Ideii europene“, dar cu „vitriolul“ dnei Magda Ursache, talent exploziv, pamfletar redutabil, rau de gura si doldora de idei, pe care nu l-as da pe o duzina de polemisti apatici. Acelasi cititor începe „Dacia literara“ cu „Textul regasit“, „Fotografia regasita“ si „Poemul regasit“ – rubrici minunate, ce emana un farmec nespus, pe gustul unui nostalgic al trecutului dar si al comunismului macar pentru ca e vazut atât de rau de acei „anticomunisti“ neînfricati de-abia în zilele noastre, cu trasaturile lor atât de bolsevice sau, mai nou, mensevice. Încep sa citesc „provincia“, de la „Bucovina literara“ la celelalte din Moldova de dincoace de Prut, cu reflexiunile si meditatiile morale si moraliste ale celui mai dedicat exeget al plumbului bacovian, Constantin Calin, oriunde ar fi plasate în cuprinsul unei reviste contributiile sale. „Apostrof“-ul Martei Petreu începe pentru mine cu „Abisul luminat“ al lui Nicolae Balota, cu Arhiva „A“ si cu articolele lui Ion Vartic – toate plasate undeva spre mijlocul revistei. Nu înseamna ca sar peste altele, ci numai ca încep cu acestea: punctele maxime, ele dau coloana vertebrala a revistei. Asa si cu celelalte: revistele se citesc cum vrea cititorul, nu cum le-a croit editorul. Într-o mare masura, „România literara“ începea, pâna de curând, cu „Cartea straina“ a dnei Felicia Antip. De ce? În primul si în primul rând pentru ca aceasta „carte straina“, sub condeiul dnei Antip, înceteaza de a mai fi straina: se autohtonizeaza, se „românizeaza“ chiar înainte de a fi tradusa în româneste. Cu o rara vocatie a cititului si a interpretarii patrunzatoare în spiritul timpului si al locului, Felicia Antip scrie de peste trei decenii, saptamâna de saptamâna, despre „cartea straina“ ca despre „cartea româneasca“. Sub comunism lucrul parea neverosimil si era efectiv miraculos. Când, prin natura lucrurilor întâmplate „miracolul“ a pierit, rubrica ei nomada a poposit, dupa ‘90, spre onoarea noii publicatii, la „Adevarul literar si artistic“. În fine, dupa o lunga absenta, Felicia Antip s-a reîntors, cu celebra ei rubrica, la vechea gazda, la revista pe care o facuse faimoasa talentul, profesionalismul, discernamântul si spiritul de prevedere ale acelui mare detector sau seismograf de vocatii si inegalabil constructor de reviste care a fost profesorul si literatul George Ivascu. Rubrica Feliciei Antip a reprezentat si continua sa reprezinte un „meterez“ al rezistentei noastre specifice, „rezistenta prin cultura“ si, alaturi de alte eminente fapte culturale – cum ar fi marea latura occidentala a „Minervei“ regretatului Romul Munteanu spre a nu cita decât atât – ea a contribuit elocvent la schimbul de valori în cultura româneasca punând capat acelui real si mult discutat „hiatus“ din anii ’50. E mult, e putin – ramâne sa judece fiecare. Cu siguranta, e aproape tot ce s-a putut face, cu talentul, firea si apucaturile noastre înca neiesite, în niciun domeniu, din vesnicul „alfabet de tranzitie“. Profesionist stralucit si cititor de elita, dna Felicia Antip e la distanta cosmica de expertii de cabinet, de acei „oameni de hârtie“ care, oricât de eruditi, scriu cu un fosnet sec si uscat despre „carti straine“ ce ramân definitiv asa: „straine“. Credincioasa vechiului cod umanist si cronicaresc în virtutea caruia cartile sunt „carti de învatatura“ sau nu sunt deloc, Felicia Antip detine, între altele, talentul sau arta de a rezista contaminarii facile, seductiei si „înghitirii“ de-a binelea în procesul lecturii. Meteahna cea mai raspândita între talentatii si eruditii comentatori de carti de azi consta în mimetism, într-o lipsa de fiabilitate a cititorului în fata cititului care-l rapune: primul se vede înhatat, mestecat si prefacut în gelatina de cel de-al doilea. Vezi câte un tânar toba de carte si care plezneste de talent cum începe sa se înmoaie ca o lumânare la flacara cartii sau a „miscarii“ despre care scrie: puterea de seductie a subiectului ce abia urmeaza a fi cunoscut si apreciat contamineaza pâna la disparitie subiectul cunoscator, respectiv, cititorul, comentatorul, analistul, cronicarul sau cum vrem sa-i mai zicem. Din contra, experimentata Felicia Antip rezista acestui tip de seductie letala: în analizele sale, o mare si nestinsa vocatie a lecturii se însoteste inextricabil cu discernamântul sigur si dreapta masura si judecata. A-ti pierde mintile în fata unei carti nu-i un fenomen chiar atât de rar si nici atât de sublim ca patania cavalerului de la Mancha sau a tinerilor care au citit „Suferintele tânarului Werther“: fenomenul e vizibil în contaminarea depersonalizanta, în transformarea cititorului într-un prizonier, captiv fara scapare al desisului textual si ideologic prin care o inteligenta vicioasa e în stare sa faca din alb negru si viceversa. Situate la polul opus acestui tip de lectura absorbanta si vampirizanta, lecturile Feliciei Antip sunt unele vigilente, sub control rational, axiologic prudente sau, mai precis, aflate sub regimul suspicios al unei „prudente afectuoase“. Un exemplu elocvent al acestor rare calitati ale scrisului sau îndatorat unui umanism de tip clasic devalorizat, din pacate, de extremisme cu semn contrar îl gasesc  în prezentarea unui volum intitulat „Fascismul liberal. Istoria secreta a stângii americane de la Mussolini la politica semnificatiei“ de Jonah Goldberg. E, întâi de toate, semnificativ pentru maniera autoarei de a „traduce“ în româneste cartile straine punerea respectivului volum în context: „Îmi dau însa seama ca un asemenea titlu (chiar si numai titlul, cu derutanta lui contradictie în termeni) pica azi ca musca-n lapte, tinând seama de starea de totala confuzie ideologica de la noi. Nu sunt, cred, multe tari în care orientarile politice sa conteze atât de putin (si de fapt sa fie atât de putin cunoscute, întelese), ca în România. Smulsa din 1940 pâna în 1990 din lumea cu partide, doctrine, optiuni si alte atribute ale vietii politice si izolata în tarcul sterp si lipsit de orizont al totalitarismelor, tara noastra s-a trezit brusc trasa în toate directiile de zeci, sute (tineti minte circul CPUN-ului?) de partide, partidulete, formatiuni si miscari care dadeau din coate pentru a-si face loc cât mai în fata si cât mai sus. De atunci încoace, jocul scaunelor muzicale n-a încetat nicio clipa, pseudopoliticienii fugind ca nauci de colo-colo în cautarea grupului cel mai bine plasat pentru a-si gasi ei însisi cel mai bun plasament. Pasii dansului i-au dus când la stânga când la dreapta, dar aceste notiuni nu au si nu au avut niciodata în aceste doua decenii decât semnificatii spatiale (unde-i scaunul) nu ideologice.“
    Rânduri aspre, descriere exacta dar profund vexanta pentru toti veleitarii fosti si actuali sefi de partide care nu cred c-o vor ierta pentru aceasta simpla si  clara aneantizare a „eforturilor patriotice“ ale unor oameni sau insi fara niciun pic de vocatie politica sau partinica decât aceea invatata, direct sau indirect, voluntar sau involuntar, din experienta unei jumatati de secol de politica fara partide, dar si a inca uneia, mai lunga decât veacul, in care toate „modernizarile“ românesti s-au inghesuit in hainele vechi ale secolelor dinaintea lor! O nesincronizare endemica si o schimonosire a formelor imprumutate pentru pastrarea neatinsa a unui fond alterat. Când trece in revista continutul cartii analizate, autoarea semnaleaza nu doar nepotrivirea doctrinara si inadvertenta paralelismelor dar descopera si una din tintele cartii: „Conservatorismul american se inrudeste oarecum cu liberalismul românesc, liberalismul american este mai apropiat de social-democratia europeana. Cu aceasta din urma se razboieste Jonah Goldberg, nu cu liberalismul practicat de grupul liberal al Parlamentului European. Pe el isi ingaduie sa-l eticheteze drept fascist. Folosirea infamantului epitet este un abuz nu doar verbal, cum ar fi o insulta gratuita sau o injuratura, ci mult mai grav. Cum adica fascism liberal? Ce va sa zica fascism? Puristii politologiei (prietenul meu din Elvetia se numara printre ei) se revolta atunci când un profan care foloseste notiunea fara rigoarea considerata obligatorie de ei ii califica drept fascisti pe adeptii unor totalitarisme, fundamentalisme, extremisme, nelegate organic de regimul mussolinian sau când spune „X e un rasist si un fascist“ sau „fascistul Bin Laden (numele poate fi inlocuit cu Kim Jong Il, politist brutal, sectant, birocrat incuiat, sexist, administrator de bloc etc.)“. Acest prieten are, totusi, numai cuvinte de lauda pentru cartea care afirma ca „una dintre primele miscari fasciste a fost Revolutia Franceza“ si ca guvernele americane conduse de Woodrow Wilson si F. D. Roosevelt au fost „descendente – chiar daca indepartate – ale acestei prime miscari fasciste“. Si care-l include printre cei ce au adus lumii fascismul si pe Bismarck, dar nu, asa cum s-ar putea crede, pentru orientarea lui militarista sau pentru ca a limitat libertati democratice, ci dimpotriva, pentru ca a inventat asigurarile de sanatate si pensiile ca obligatie a statului fata de cetatenii sai. Contraadevaruri de acest gen sar in ochi de pe aproape fiecare pagina a cartii.“ Puristii politologiei, din afara, dar si ai nostri (mai ales!) au de ce sa se infurie, sa se inroseasca sau inverzeasca – dupa facultati, vorba lui Moromete. Cu atât mai mult când ei afla ca, aidoma unora de la noi, „Tânarul Jonah Goldberg (nascut in 1969) este un reactionar aprig, aproape caricatural de neinduplecat. In activitatea publicistica sustine idei de genul: Africa a avut numai de câstigat de pe urma colonialismului; Franta trebuie distrusa cu totul (cu precizarea ulterioara ca el preconizeaza „distrugerea Frantei ca idee“); multiculturalismul este anticultural. Anti-europenismul, inversunarea lui care combate orice tine de progres, de modernizarea societatii, de solidaritatea sociala sunt doar câteva dintre marotele lui. Având insa sansa de a fi sclipitor de inteligent, inzestrat si cu expresivitate si cu umor, face parte din specia polemistilor seducatori in stare sa „vânda“ doctrine nocive, teorii absurde, politici hazardate. Specia a fost si continua sa fie reprezentata cu maligna stralucire si in România. Se stie cât rau ne-a facut si continua sa ne faca.“ Imprudente vorbe! Nesocotite judecati si dezvaluiri! Riscante analogii ori paralelisme care tintesc, in fond, sa arate cu câta usurinta, „maligna stralucire“ si inteligenta corupta cuvintele pot trada continutul notiunilor pe care le denumesc, isi pot pierde intelesul si sensul devenind contrariul a ceea ce ele de fapt inseamna. Este performanta inteligentelor vicioase si a talentelor perverse de a transforma mlastina in apa limpede, negrul in alb si sângele in apa colorata. Dupa acest articol antologic despre o carte straina cu rasunet autohton(ist) intitulat atât de româneste, „Ca musca-n lapte“, am continuat sa citesc, cu oarecare strângere de inima, excelentele articole de la „Cartea straina“ ale dnei Felicia Antip: „Scrisori care nu s-au pierdut“, „Prietenul sinucigasilor“ si „A scrie – o datorie si un leac“. Dupa ele n-am mai avut ce citi: ca prin farmec, rubrica disparuse ca un abur, „Cartea straina“ si-a incetat aparitia din motive pe care cititorul nu le cunoaste si de aceea nu le poate intelege. Cititorul nu poate decât regreta. Altminteri, din punct de vedere calendaristic am intrat in primavara, probabil ca si meteorologic: incepe, ca de fiecare data in ultimii 2000 de ani, curatenia de primavara când gospodarii ies in gradina cu sapa, cu târnul (maturoiul din nuiele de mesteacan), cu foarfeca si lopata – instrumente horticole si simboluri ale innoirii. Ca sa curete pomii de uscaturi si omizi, sa-i taie pe unii, sa-i sape pe altii, iar pe puietii cei tineri si in plina inverzire sa-i lase sa inverzeasca nestingherit, si mai mult decât atât. In gradina literara curatenia de primavara incepe cu disparitia unei rubrici de neuitat. Pacat.

    Un comentariu la „La disparitia unei rubrici”

    1. Pingback: Ca o lumânare la flacăra cărții « Singur pe bancă

    Comentariile sunt închise.