În ultimele zile ale anului 1938, la Editura Athanasie Gheorghiu din Iasi aveau loc febrile pregãtiri privind lansarea primului numãr al sãptãmânalului „Jurnalul literar”, condus de G. Calinescu. La Bucuresti, revista se distribuia în chiar dimineata de 1 ianuarie 1939. S-ar putea spune cã „divinul” avea o preferintã specialã pentru luna ianuarie, una fastã pentru fiinta statului român, ca si pentru literatura românã (Eminescu si Caragiale). Sã ne amintim si cã, simptomatic, marele critic si-a datat „Prefata” la „Istoria literaturii române de la origini pânã în prezent” – 24 ianuarie 1941.
Cãlinescu revenea la Iasi – orasul în care copilãrise si unde urmase scoala primarã – în 1936, pe post de conferentiar la Universitate. Un an mai târziu obtinea titlul de doctor în fata unei comisii din care fãceau parte Iorgu Iordan, Mihail Ralea si Octav Botez, acesta din urmã succedându-i la Catedra de Literaturã românã lui G. Ibrãileanu. Sustinerea publicã a tezei a fost, relateazã cei ce au trãit evenimentul sur le vif, un spectacol fascinant, unic în istoria doctoratelor de la noi si, e de presupus, nu numai. Contravenind oarecum „normelor“ universitare, la Iasi poate mai rigide, profesorul a iesit apoi hotãrât în agora, vizitând redactiile, colaborând la ziarele ce apãreau în capitala Moldovei si înfiintând, în 1938, un cenaclu pe care îl numeste ambitios „Noua Junime” si în a cãrui sedintã inauguralã au citit Magda Isanos, Eusebiu Camilar si Nicolae Tatomir. Revista „Însemnãri iesene” care apãrea atunci la Iasi fusese menitã sã prelungeascã traditia „Vietii Românesti” (mutatã la Bucuresti), fãrã însã prea mult succes. Golul lãsat era prea mare si, deci, greu de umplut.
Cãlinescu, care avea deja o prodigioasã experientã publicisticã (cronicar literar la „Vremea”, „România literarã”, „Gândirea”, „Adevãrul literar si artistic”), dar si de constructor de publicatii – „Capricorn”, „Roma”, în fine, la chemarea lui G. Ibrãileanu, codirector al revistei „Viata Româneascã”, alãturi de Mihail Ralea – nãzuia, într-o primã instantã, conform mãrturiei lui Alexandru Piru, sã restructureze „Însemnãri iesene”, o revistã pe care o considera anchilozatã. „Intrusul” a fost însã primit cu ostilitate, iar veleitãtile sale maioresciene ridiculizate. Surprinzãtor, însusi suavul Ionel Teodoreanu l-a atacat într-un pamflet intitulat „Jim fecundatorul si noul junimism”. Dupã aparitia „Jurnalului literar”, într-o scrisoare cãtre Al. Rosetti, datatã 16 februarie 1939, Cãlinescu avea sã afirme cã sub manifestãrile gazetãresti de felul acesta „se ascund manevre mai putin literare”. El se plânge cã în ziarele din Iasi apar insulte, amenintãri cu darea în judecatã, denunturi ale unor poeti cã „servitoarea cu care coabitez nu mi-a citit versurile trimise de ei si nepublicate”, reclamatii la politie, „tot felul de sicane directe ca foaia sã fie împiedicatã”. Peste putin timp aveau sã aparã si dificultãtile financiare. Aceasta era atmosfera în care G. Cãlinescu, împreunã cu „un numãr de prieteni literari”, care considerau cã „este trebuitoare la noi o gazetã de informatie literarã cum sunt «Les nouvelles littéraires» în Franta si «Il Marzocco» în Italia”, a înfiintat „Jurnalul literar”, asumându-si, cum mãrturiseste în „Cuvântul pentru început” al sãptãmânalului, misiunea de director sau, cu expresia sa, de „cãpitan de corabie”.
Formatul revistei era mai degrabã unul de cotidian în patru pagini, structurate pe sapte coloane. Titlul se întindea pe toatã lãtimea paginii întâi. Litera era austerã, ca si întreaga înfãtisare a revistei. Subtitlul definea profilul publicatiei, atrãgând atentia asupra noutãtii acesteia: „foaie sãptãmânalã de criticã si informatie literarã”. Dedesubt, la mijloc, cu caractere mai mici: „Director/ G. Cãlinescu”, iar mai jos, cu litere si mai mici: „Redactia si administratia/ Ath. Gheorghiu”. Dupã o linie despãrtitoare, în centru, o vignetã alb-negru, reprezentând un vas cu flori, ce avea sã fie semnul grafic distinctiv al „Jurnalului literar”. Pe pagina întâi a primului numãr semnau G. Cãlinescu, Iorgu Iordan, Al. O. Teodoreanu, Mircea Bârsan, directorul ziarului „Iasul”, si poetul Mircea Pavelescu. Cel mai important text era, desigur, articolul-program, în care Cãlinescu fãcea cunoscut si obiectivul major al revistei: „O legiune de intelectuali dintre cei mai bine pregãtiti, profesori de universitate, tineri oameni de stiintã, scriitori si publicisti din toate generatiile existente stau gata sã îndrumeze si sã judece actualitatea noastrã literarã… Interesul nostru este de a da linii monumentale culturii încã fumegoase de peste un secol. Tânãrul se cade sã viseze a fi, mutatis mutandis, Corneille, Rafael, Racine, Molière, adicã întemeietorii înaltului clasicism. Dupã câteva decenii de astfel de visare, se vor naste neapãrat si marii creatori. Generatiile de dupã rãzboi s-au risipit în aspiratii terestre, si efectul este dispretul încã stãruitor al cetãteanului pentru omul de culturã. Creatorul nu este stimat de vulg, decât în clipa în care pãrãseste biblioteca pentru dregãtoriile publice. Este vremea sã discutãm despre arte cu aprindere si sã le promovãm, sã scriem, sã pictãm si sã zugrãvim, sã creãm… un secol de aur. Fãrã îndoialã cã numai cu o foaie literarã nu se creeazã o epocã clasicã, dar se pot da întâile sugestii”.
Criticul mai preciza cã „Jurnalul literar” va oferi cititorului „o icoanã integralã a literaturii noastre” care „sã simbolizeze înfrãtirea generatiilor” si sã aibã mereu în vedere marele public – „dându-i din câmpul artelor acele aspecte care înfrumuseteazã viata de toate zilele”. Asadar, o publicatie vie, care sã zdruncine inertiile, de vreme ce – aprecia Cãlinescu – „deocamdatã avem reviste foarte frumoase, dar una vie încã nu…”. Cu un asemenea orizont mai larg, revista avea si un continut de magazin, ilustrând prospetimea si fecunditatea spirit ludic superior al lui Cãlinescu. Un spirit care anima lumea ideilor si violenta prejudecata si cliseul.
Aparitia „Jurnalului literar”, care avea de fapt ca model revista „La Critica” a lui Benedetto Croce, a constituit un veritabil eveniment cultural. O atestã presa ieseanã si bucuresteanã, ca si relatãrile unor contemporani. (Poetul Nicolae Tatomir îsi amintea: „Când citeam cu nesat paginile unui numãr aproape integral elaborat de Cãlinescu, îmi dãdeam seama cã asist, vrãjit, la modelarea cariatidelor ce urmau sã sustinã frumusetile înalte ale «Istoriei literaturii române de la origini pânã în prezent»”). În Revista „Fundatiilor Regale”, nr. 3, 1939, era elogiatã întreprinderea criticului ca una „capabilã sã dea capitalei moldovenesti strãlucirea publicisticã pierdutã”. În numerele 5, 7 si 9, din acelasi an, se fac referiri ample si se dau citate din studiile de istorie literarã ale lui Cãlinescu, precum si din faimoasa „Cronica mizantropului”. Cei de la „Însemnãri iesene” ironizau aspiratia lui Cãlinescu de a edifica un clasicism românesc si criticau inegalitatea primului numãr, frivolitatea unor rubrici, nivelul valoric scãzut al poeziei publicate. Vãdit rãuvoitoare erau si aprecierile privind rubrica „Indiscretii si anecdote” în care „lumea scriitorilor apare întotdeauna scoborâtã la nivelul vulgaritãtii de fiecare clipã”, amintita rubricã fiind consideratã „cea mai ratatã” dintre toate. În schimb, se recunostea mãcar faptul cã „Cronica mizantropului” si pagina de cronici si recenzii confereau personalitate „Jurnalului literar”. Revista era remarcatã si de „Convorbiri literare”, ca si de alte publicatii.
În „Jurnalul literar” au apãrut capitole întregi si o mare parte din inegalabilele portrete cuprinse în monumentala „Istorie”. De altfel, în casa din stradela Ionescu, nr. 4, din Iasi, unde a locuit timp de 8 ani (1936-1944), Cãlinescu, încã foarte tânãr, si-a scris o bunã parte din operã, inclusiv „Istoria”. În casa cu cerdac care existã si astãzi se desertau sacii cu cãrti si documente adusi de câtiva discipoli si colaboratori, între care si bizarul meu profesor de mult mai târziu, de la Facultatea de Filologie a Universitãtii din Iasi, Gh. Agavriloaiei, ginerele lui G. Ibrãileanu, mostenitorul bibliotecii acestuia, unul dintre asistentii lui Cãlinescu. Neîndoios, perioada ieseanã constituie vârful biografiei si creatiei cãlinesciene. Peste decenii, el avea sã o evoce cu recunostintã: „Aici (la Iasi – nota mea C.C.) am luat eu doctoratul, aici mi-am început cariera universitarã, aici am elaborat «Istoria literaturii române» si tot aici am tipãrit «Jurnalul literar» ajutat de niste tineri studenti vioi, dinamici si plini de entuziasm pentru culturã”.
Istoricul literar Ion Bãlu, student al lui Cãlinescu în acea perioadã la Universitatea din Iasi, va rememora: „«Jurnalul literar» este a cincea revistã apãrutã în capitala Moldovei, dupã «Dacia literarã», «Convorbiri literare», «Contemporanul» si «Viata Româneascã», ce capteazã cu repeziciune atentia publicului cititor de pe întreg cuprinsul tãrii… În scurta-i existentã (de numai 52 de sãptãmâni – nota mea C.C.) «Jurnalul literar» a determinat o amplã efervescentã si, peste ani, amintirea lui continuã a dãinui. Cu nostalgie, fostii colaboratori, majoritatea atunci debutanti, evocã înfrigurarea asteptãrii aparitiei unui nou numãr ori emotia publicãrii primelor versuri în sãptãmânalul profesorului Cãlinescu”. (Va urma)