Îmi propusesem sa scriu la aniversarea Poetei Angela Marinescu (s-a nascut la 8 iulie 1941) despre volumul sau de poeme „Probleme personale“, una dintre cele mai tulburatoare carti de poezie pe care le-am citit în ultimii ani. Dar am revazut si „Jurnalul scris în a treia parte a zilei“, care mi s-a parut chiar mai incitant si mai actual decât atunci când a fost publicat, de parca ar fi fost scris în a treia parte a zilei de… ieri, iar contextul/ contextele s-ar fi adaptat, între timp, si mai mult la textul sau. La data aparitiei, observam într-un comentariu publicat în „Adevarul literar si artistic“ ca nu numai depresivii si anxiosii risca sa cada în „melancolia neagra“ a autoarei acestui jurnal, asa cum s-ar putea crede. De aceea, sugeram ca el sa fie citit… în prima parte a zilei. Dar, daca esti cumva „corect politic“, sincer ori din obligatia de a-ti plati functia, sinecura sau „bursa“ – a ta sau a odraslelor tale –, trebuie sa fii extrem de precaut si sa iei grabnic distanta fata de consideratii sau de pozitii ca aceasta: „Ramân la convingerea ca a fi nationalist (adica ostentativ din punctul de vedere al patriotismului) este un lucru sfânt si atunci când esti atacat în fiinta ta nationala este indicat sa fii nu doar civilizat, dar si orgolios când îti faci dreptate“. Sa nu uitam un mic-mare amanunt: convingerea este a unei poete cu radacini ardelene… Despre „Jurnal scris în a treia parte a zilei“, un cronicar afirma: „Categoric, Angela Marinescu este o mare poeta, nu un analist politic“. Slava Domnului! Atâta ne-ar mai trebui: ca marii poeti sa îngroase si mai mult rândurile „analistilor politici“ si tatelor moderatoare care tropaiesc, de dimineata pâna noaptea târziu, pe nervii nostri! Desi s-au mai vazut cazuri. Ce nu ne este dat sa vedem de mai bine de 21 de ani?! De altfel, Angela Marinescu chiar noteaza în jurnal: „Când i-am solicitat d-lui Cristian Tudor Popescu o rubrica în suplimentul «Adevarului», l-am rugat sa nu ma oblige sa scriu despre politica. Nu ca nu m-as pricepe, i-am spus“.
Ce a scris de fapt Angela Marinescu în ipostaza sa de diarist? „Nu scriu jurnal sau scriu jurnal pentru ca sa pot sa scriu un «antijurnal», ceva paralel cu jurnalul, un text «adus» la temperatura mea, la trupul meu, la cultura, la saracia, la nebunia mea… «Jurnalul» meu este singur, pluteste la înaltime sau coboara sub (text), ma ridic o data cu el sau ajung acolo unde orice rostire este naclaita de sânge“.
Într-adevar, nu analize gasim în jurnalul sau, ci autoanaliza, nu portrete, ci autoportret, nu anecdote, ci incizii pe propriul suflet. Tocmai de aceea am si ales sa recitesc si sa rescriu „la aniversara“ despre jurnal.
Sinceritatea Angelei Marinescu ajunge pâna la limita negarii sinceritatii însesi, ca în aceasta confesiune: „Desi toata lumea crede ca sunt sincera, brutala si, poate, chiar grosolana, îmi repugna sa spun lucrurilor pe nume. Refuz instinctiv sa ma exprim asa cum simt. Deoarece simt ceva si scriu altceva. Sunt cea mai smechera scriitoare posibila. Si nu neaparat din delicatete, la naiba cu delicatetea, cât din puterea de a fi duplicitara, inimaginabila. Nu-mi place sa arat cum sunt, nu ma intereseaza sinceritatea (vulgara) si nici obraznicia de a sufla direct în nasul partenerului meu de discutie. Daca, vreodata, sunt asa cum gândesc, atunci sunt numai în cazul în care afirm vreun principiu în care locuiesc cu lejeritate. Restul declaratiilor mele asa-zis sincere sunt tacere. Niciodata nu comunic exact, comunicarea perfecta o las sa zaca nemiscata în spatele spuselor mele“. Si înca: „Recunosc faptul ca am directete în conversatie si, poate, si în scris, ce se confunda cu sinceritatea, dar directetea presupune curaj, asumarea ideilor pe care le sustii, credinta în aceleasi idei. În schimb sinceritatea este laxa, lenesa, comoda, desi conduce la un disconfort ulterior, egal, probabil, cu gradul de lenevie al sinceritatii. Exclud posibilitatea ca eu sa fi fost o singura data ceea ce se cheama a fi sincera. Sau, daca am fost, ma dezic de mine, care am fost în felul acela. Nu ma recunosc astfel“.
Rar se poate citi o spovedanie a unui scriitor, a unui artist atât de… sincera. O spovedanie care e deopotriva document existential si arta poetica.
De la pagini de o frusta si cuceritoare poezie , de pilda cele în care este evocata o „vara fierbinte cum erau pe vremuri verile si aveam 31 de ani“, petrecuta la Valea Vinului, si pâna la pamfletul „Don-Juanii politici sau de ce mi-a fost respins articolul din revista Playboy“, jurnalul este esentialmente polemic, neiertator fata de tot ceea ce intra în contradictie cu principiile estetice si morale în care „locuieste“ Angela Marinescu.
De un tratament sever si, din punctul meu de vedere, poate prea sever, asa cum mi s-a parut si la data aparitiei Jurnalului, are parte Mircea Cartarescu. Iata ce nota poeta la 25 mai 2001: „Nu ma mai intereseaza decât lupta crâncena cu neantul din fiecare cuvânt. Cât cuvânt, tot atât neant. De aceea îi spuneam d-lui Nicolae Manolescu, acum vreo doua saptamâni, ca nu ma intereseaza un scriitor precum Mircea Cartarescu… Lumea din „Orbitor“ nu este o lume ireala, ci a-reala. Nu ma poate interesa nimic din ceea ce se povesteste, cu o tehnica impecabila, pâna la un punct, acolo. „Orbitor“ a lui Cartarescu este o carte exemplara despre cum nu ar trebui sa fie o carte. Ceva ce nu ramâne. Are aceasta carte ceva din paloarea fada a unui site de pe Internet. Totul este posibil, deci totul este fals… Nu-mi plac scriitorii care sunt numai scriitori si care nu-si arata fata ascunsa si înfrânta, uneori, de prea mare libertate a mortii ce-si face loc, cu voluptate, în viata de zi cu zi. Nu ma satisfac „artistii“ si nici virtuozitatea lor de bijutieri dedicati lucrarii migaloase în metal sau lemn parfumat. Nu ma satisface nimic, oricum, cu atât mai mult nu ma satisfac cei care îsi gasesc un rost în a sculpta aerul din jurul cuvintelor ce vin spre noi, roze si pline de razele nestapânite ale lunii. Nu-mi place viziunea blajina si visatoare a unui cosmar educat prin metafore nenumarate. Ce sa ma fac cu biata muritoare ce vreau sa ma regasesc în fata lui Dumnezeu cu o lume atât de colorata ca a lui Cartarescu? Atâtea baloane colorate peste capul meu îmi întuneca perspectiva si asa destul de sumbra“.
Dincolo de vehementa negatiei, este exprimat aici un veritabil crez artistic. E bine ca o poeta de valoarea Angelei Marinescu, o neînregimentata, o – nu-i asa?– marginala îsi rosteste cu glas puternic opiniile într-o vreme caracterizata de confuzia valorilor, de dislocari abuzive, de încercari uneori huliganice în fond de darâmare a unor mituri fecunde si nu o data de înlocuire a lor cu statui de carton. Sigur, nu e cazul lui Mircea Cartarescu, desi într-un interviu acesta afirma ca „între generatia ’60 si generatia ’80 (generatia sa – nota mea) este un gol imens“. Nu-mi dau seama ce îl orbise pe Cartarescu atât de tare încât sa-i apara gol tocmai preaplinul! Oricum, reactia Angelei Marinescu, venita din chiar mijlocul „golului“ mi se pare perfect îndreptatita: „Îmi dati voie sa fiu la fel de radicala în afirmatii ca si Domnia Lui si, din convingere de data aceasta si nu din infatuare, sa consider ca cea mai stralucita generatie de poeti de dupa cel de-al doilea razboi mondial este generatia noastra despre care se spune ca exceleaza printr-un nimic stralucitor?“
De altfel, jurnalul Angelei Marinescu e si o marturie asa-zicând din interior, privind fenomenul poetic românesc produs în deceniile 7 si 8 ale secolului trecut si neegalat pâna astazi.
(Va urma)
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 332