Jurnal indirect

Marta Petreu, Filosofii paralele, editia a II-a, revazuta si adaugita, Iasi, Editura Polirom, 2013,  296 p.

Apropiindu-se de final, seria de autor proiectata de Editura Polirom dezvaluie ca Marta Petreu scrie, indiferent de specia abordata, potrivit unor impulsuri memorialistice sau afective. As exclude cozeria din discutie. Oricât de relaxate si de accesibile ar fi premisele, rationamentele si limbajul, studiile de filosofie ramân strict dependente de seriozitatea, acribia si competenta cercetatorului. Strabate însa, în „Teze neterminate“ si în recenta reeditare la „Filosofii paralele“, placerea de a gasi amanunte anecdotice personale sau istorice si gustul gurmandului care, saturat de cultura, se poate ridica deasupra evenimentelor,  reusind ca atare sa formuleze legitati despre limbaj, istorie si umanitate. Mai degraba, hedonismul se manifesta ca apetenta pentru divagatie.
Interpretare si (i)rationalitate
Poate nu as risca prea tare, afirmând ca Marta Petreu se raporteaza rational fata de filozofie si senzorial fata de lume. E probabil ca divergenta sa fie provocata ori sa se datoreze modelului Blaga, pe care îl ilustreaza, fara a-i face totusi apologia. O emisfera cognitiva se bazeaza pe stiinta/ pe dorinta de a explica. Iar cealalta ramâne deschisa intuitiei si speculatiei. Separarea proceselor se pastreaza doar în aparenta, în efortul analitic de a întelege. În realitate, cele doua creiere se asociaza ca polii magnetici. Împacarea între viata academica, axata pe studiul metodic, si preocuparile literare se observa în pasajul conclusiv privind sursele carteziene prelucrate de Blaga: „Mitul Marelui Anonim a fost adesea «scuzat» de catre comentatorii sai prin circumstanta ca este… creatia unui poet. Lasând la o parte problema daca un mare poet este sau nu inferior metafizic unui filosof, trebuie sa observ ca „scuza“ aceasta, enuntata cel mai adesea în sens peiorativ, nu are, în privinta Marelui Anonim, nicio acoperire. Blaga a vrut sa fie, în primul rând, filosof. Mitul Marelui Anonim – chiar daca îl are ca autor pe Blaga – este tot atât de filosofic ca mitul «geniului rau», care-l are ca autor pe Descartes. Iar Descartes n-a fost, se stie, poet“ („De la Dumnezeul cel bun la Dumnezeul cel rau“, p. 57).
În afara de pledoaria pro domo sua, mi se pare important de subliniat, cu doua linii, si ca întreaga exegeza mentionata anterior evidentiaza caracterul complementar al categoriilor antagonice si imposibilitatea descoperirii notiunilor si a conceptelor altfel decât prin raportare la un sistem de referinta. Desigur, s-ar spune ca ne pândeste un truism. Numai ca, un truism ramâne un silogism acceptat, al carui proces de sedimentare si de impunere în constiinta generatiilor se pierde. Supunând dezbaterii definirea divinitatii pornind de la Decartes si ajungând la Blaga, autoarea studiaza, pe urmele lui Pascal si ale lui Constantin Radulescu-Motru, dinamica „re-cunoasterii“. Astfel, în loc sa accepte subordonarea ontologica, omul întâi îl creeaza pe Dumnezeu dupa chipul si asemanarea lui, pentru ca apoi sa-si confirme ca el a fost încarnat si însufletit de o entitate superioara: „Sa observam ca stabilirea existentei lui Dumnezeu se sprijina pe singura certitudine carteziana, pe «cuget, deci exist», asadar pe certitudinea eului. La fel sa notam ca definirea lui Dumnezeu drept Creator se sprijina pe presupozitia ascunsa ca, daca ceva exista, atunci a fost creat (de cineva)“ (p. 40). Consecinta imediata ar fi ca experienta oricarui individ se leaga, inevitabil, de ideea unei fiinte metafizice. Asa ca, ateismul, ca optiune cognitiva si ca stare de fapt, devine un nonsens, întrucât termenul se bazeaza pe negarea termenului proxim pe care îl presupune.
Din perspectiva literara, (i)rationalitatea a oferit modernismului un spatiu propice dezvoltarii teoriilor referitoare la poezia pura, la subiectivitate, la dezumanizarea artei, la reproducerea mecanica, la impersonalitate, la evitarea pozitivismului si la cautarea unei cai paralele de aprop(r)iere a universului. Exemplara, în acest sens, ramâne tentativa liricului de a „preciza“ ce/ cum nu sunt lucrurile, rationamentele falacioase devenind norma. Arghezi refuza atributul aprioric al feminitatii („Tu nu esti frumusetea“), Blaga „nu striveste corola de minuni a lumii“, iar Nichita Stanescu (în „Elegia I“) simuleaza glosarea unui El aparent transcendent, dupa tipicul Vechiului Testament, unde Dumnezeu se caracterizeaza, înaintea lui Moise, autoreferential si autarhic „Eu sunt cel ce sunt“. În filosofie, Blaga se apropie si mai tare de principiul fundamental din poetica modernista, expus de Rimbaud („Je est un autre“), daca acceptam consideratiile Martei Petreu ca, în „Censura transcendenta“, întâlnim si „intuitia marilor mistici ca Divinul este „cu totul Altul“, adica alteritatea absoluta“ (p. 51-52).
Cu dreapta-n stânga
Daca poezia modernista se afla in statu nascendi, ca „Oul dogmatic“, filosofia româneasca din perioada modernitatii înspaimânta astazi prin caracterul agresiv. Simpla însiruire a numelor proeminente – C. Radulescu-Motru, Nae Ionescu, Mircea Vulcanescu, Emil Cioran, Mircea Eliade – indica o societate captiva în irationalitate si, iminent, în extremism. Asistam pâna si la promovarea unui protocronism fara denumire explicita, plamadit din complexe de inferioritate plesnite la soare ca „Riga Crypto“, asa cum propune C. Radulescu-Motru în „Românismul. Catehismul unei noi spiritualitati“: „în perioada interbelica a teoretizat „românismul“, drept solutie de sincronizare politica si culturala a tarii cu „hitlerismul“, „fascismul“ (italian) si „sovietismul“, asadar cu revolutiile si cu prefacerile politice din Europa interbelica“ („Filosofia româneasca“, p. 26).
Deopotriva instructiva si revoltatoare pare inconsecventa/ credulitatea/ pregatirea ideologica precara a intelectualilor nostri cu derapaje în epoca respectiva. Atrasi de „umanism“, acestia penduleaza, asemenea lui Cioran („Schimbarea la fata a României“), între „Omul Nou“, sovietic, si „Supraomul“, nazist. Dar mai plauzibila mi se pare ipoteza ca, atractia pentru miscarile totalitare, provine din fondul lor comun: exceptionalitatea genei („ura de rasa“ se preschimba lesne în „ura de clasa“ si viceversa); rescrierea istoriei dupa interesele contextului; cultul personalitatii (oricât de tumultuos s-ar fi manifestat în public „Führer-ul“ era, pentru cetateni, tot un „Tatuc“, un ghid al poporului). Tinând cont de aceste aspecte, nu ne mira de ce, la noi, discursul despre „neam“, trece de la verde la rosu, conform sloganului de dupa 23 August 1944: „Camarade, nu fi trist/ Garda merge înainte prin Partidul Comunist!“.
Problema acestei continuitati/ pendulari rezida în faptul ca, la sfârsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, terminologia politica partizana a fost confiscata de catre P.C.R., care si-a impus, pâna în 1947, viziunea maniheista: „noi“ vs. „ceilalti/ restul“, adica „democrati“ vs. „fascisti“ (la gramada: legionari; simpatizanti; prieteni ai simpatizantilor; colaboratori ai lui Ion Antonescu; fosti „tovarasi de drum“ de care se debarasasera; militari trimisi pe Frontul de Est; membri ai „partidelor istorice“; si, nu în ultimul rând, personalitati ademenite, care, simtind capcana, au respins propunerile de înregimentare). Blaga a intrat imediat în aria de selectie atât ca „legionar“ (pricina fiind, cum sesizeaza Marta Petreu, amicitia strânsa cu Vasile Bancila, aderent al gruparii), cât si ca potential sustinator, macar temporar, ales, apoi instantaneu demisionat din C. C. al Partidului National Popular, satelit al P.C.R. Semnalând contrastul între manusa de box din stânga si cea de catifea din dreapta, primite de Blaga de la Lucretiu Patrascanu, respectiv culegerea „Curente si tendinte în filosofia româneasca“ (1946) si epistola cu dedicatia-perie, exegeta extrage o concluzie general-valabila pentru atacurile de scrimeri primite de intelectualii neangajati din partea ideologilor marxist-leninisti: „Daca tinem cont de oferta condimentata cu amenintari pe care Patrascanu o face în principiu intelectualitatii si daca mai tinem cont si de faptul ca în ianuarie 1946 Blaga refuzase organic – adica, îmbolnavindu-se – oferta de colaborare cu regimul, s-ar putea ca scrisoarea flatanta cu care Patrascanu si-a însotit amenintatorul sau volum sa fie, de fapt, o invitatie la colaborare“ („Blaga si Cioran, via Patrascanu – Beniuc“, p. 95).
„Filosofii paralele“ este o carte insubordonata. Un truism pentru personalitatea Martei Petreu, desigur. Dar un gânditor care nu se opinteste de stânga sau de dreapta ramâne exemplar.