José Saramago, Istoria asediului Lisabonei, traducere, prefaţă şi note de Mioara Caragea, Editura Polirom, Iaşi, 2014
„Singura datorie pe care o avem faţă de istorie este să o rescriem.“
(Oscar Wilde)
În anul 1147, sub conducerea Regelui Afonso Henriques şi cu ajutorul armatei cruciate pornite spre locurile sfinte, portughezii recuceresc Lisabona, eliberând-o de mauri. Acest fapt istoric, înregistrat de toate documentele datând din acea vreme şi intrat de mult în patrimoniul identitar lusitan, reprezintă punctul de plecare al romanului lui José Saramago, Istoria asediului Lisabonei.
Asedii & lecturi
Numai că, aşa cum se întâmplă în majoritatea creaţiilor laureatului Nobel pentru Literatură din anul 1998, dincolo de orice pretext narativ, fie el şi de o asemenea importanţă istorică – sau mai ales în acest caz! –, se găsesc semnificaţiile profunde, cele asupra cărora cititorul trebuie să se aplece cu luare aminte pentru a descifra mesajul textului. Căci, pregătind pentru tipar o impresionantă ediţie a unui tratat istoric intitulat Istoria asediului Lisabonei, corectorul Raimundo Silva, angajat de ani de zile la o mare editură, decide să facă o modificare: mai precis, să adauge cuvântul „Nu“, tocmai în momentul-cheie în care era aşteptat răspunsul cruciaţilor la solicitarea portughezilor. Prin urmare, în noua istorie astfel publicată, cruciaţii nu contribuie la eliberarea Lisabonei, rolul de a recâştiga oraşul revenind exclusiv armatei naţionale. După descoperirea gravei sale abateri de la normele deontologiei profesionale, editura decide să ţină seama de anii pe care Raimundo Silva îi dedicase activităţii de corector, aşa încât el nu este concediat, ci doar pus sub atenta observaţie a unui coordonator, Maria Sara. Iar aceasta, fascinată de gestul temerarului care îşi riscase slujba modificând originalul, îi oferă şansa de a scrie propria sa variantă a recuceririi oraşului, astfel luând naştere, pe de o parte, cea dintâi creaţie (de astă dată, una ficţională, nu istorică!) a lui Silva, intitulată, iar acum nu mai este deloc o surpriză, Istoria asediului Lisabonei, dar şi o frumoasă poveste de dragoste între Raimundo şi Maria.
Apărută în anul 1989, cartea lui José Saramago (purtând, ca într-un infinit joc al reduplicărilor şi oglindirilor, titlul Istoria asediului Lisabonei) aduce în prim-plan complicata relaţie între realitate şi ficţiune, prin intermediul raportului stabilit între domeniul istoric şi cel literar. Căci, aşa cum spunea scriitorul, „pe când în documentul istoric cititorul are tendinţa să creadă prea mult, în textul literar acelaşi cititor manifestă aplecarea de a crede prea puţin“. Prin urmare, transformându-şi personajul, corectorul Raimundo Silva, din cititor în autor, Saramago discută, implicit, şi noile dimensiuni pe care vechiul pact de lectură le primeşte în perioada contemporană. În plus, scriitorul construieşte şi în această creaţie a sa un univers prin excelenţă livresc, labirintic-borgesian în cel mai bun şi mai complet sens al termenului, cartea de faţă cuprinzând trimiteri directe sau aluzii la mari nume ale literaturii universale. Căci, deşi Fernando Pessoa e o singură dată menţionat în Istoria asediului Lisabonei (avem în vedere romanul lui Saramago!), Raimundo Silva, prin munca sa de modest funcţionar solitar, dar deopotrivă prin preocupările literare şi, mai cu seamă, prin permanenta meditaţie asupra problemelor culturii occidentale (şi nu numai) reprezintă o replică în cheie ironic-postmodernă la figura lui Bernardo Soares, semi-heteronimul pessoan, desemnat drept autor al tulburătoarei Cărţi a neliniştirii. Nu întâmplător, atmosfera din romanul lui Saramago – întotdeauna excelent creionată şi fixând pentru totdeauna datele şi locurile esenţiale ale unei Lisabone imposibil de uitat –, ca şi tehnica digresivă reprezintă un ecou al drumurilor lui Pessoa-Soares printr-un oraş care încetează să fie simplu cadru exterior de desfăşurare a acţiunilor, devenind veritabil peisaj sufletesc, romancierul portughez demonstrând o uluitoare capacitate, oarecum înrudită cu cea a lui William Blake, de a înregistra lucrurile din jur nu doar privindu-le, ci contemplându-le şi observându-le, astfel, subtilităţile şi profunzimea nebănuite adesea. În paranteză fie spus, să nu uităm că unul dintre cele mai reuşite romane ale lui Saramago este Anul morţii lui Ricardo Reis, axat pe existenţa ficţională a unuia dintre heteronimii lui Fernando Pessoa. Apoi, permanentul dialog al prezentului cu trecutul şi asumarea moştenirii culturale arabe ca făcând parte din tezaurul cultural-identitar al întregii Peninsule Iberice trimit la opera spaniolului Juan Goytisolo, care în Juan fără de ţară şi Carte de identitate a abordat teme înrudite.
Corectori, cititori, autori
Considerat de Harold Bloom „textul cel mai fermecător al lui Saramago“, Istoria asediului Lisabonei e şi o extraordinară încercare din partea autorului de a demonstra că orice istorie este o ficţiune, Saramago ducând mai departe afirmaţia lui Emerson conform căreia nu există istorie, ci doar biografie, dar şi convingerea lui Oscar Wilde că cea mai înaltă formă de critică e autobiografia ce reuşeşte să evite vulgaritatea.
În plus, corectorul Raimundo Silva, pe măsură ce se transformă în autor, este cuprins de dilema statutului existenţial şi are revelaţia conturării extreme a propriei identităţi în raport cu istoria naţiunii sale (pe care o povesteşte tot el). Antrenat în demersurile de documentare în vederea relatării personale a cuceririi Lisabonei de către portughezi, Silva descoperă că trăieşte la graniţa deconcertantă dintre afară şi înăuntru. Căci imobilul unde locuieşte e situat pe amplasamentul unei foste porţi a oraşului, datând din epoca medievală, iar Raimundo simte că el însuşi se poziţionează cumva la mijloc, între două lumi, trecut şi prezent, cunoscut şi necunoscut; vechea poartă nu e, deci, simplu prag, ci şi o invitaţie spre depăşirea imanentului pentru a pătrunde într-o metadimensiune, unde legile consacrate ale spaţiului şi timpului nu mai funcţionează: „şi pentru prima dată are o luminoasă revelaţie, locuieşte exact pe locul unde, odinioară, se deschidea poarta Alfofa, dacă în interior sau în afară, azi nu mai putem afla“. Poziţia aceasta ambiguă dă naştere unor supoziţii privind statutul dilematic pe care însuşi Raimundo Silva îl va adopta în iminentul asediu al Lisabonei, evenimentul pe care îl relatează în propria carte, fiind greu de stabilit dacă el e prin excelenţă asediatorul sau dimpotrivă, devine treptat asediatul. Totuşi, nici naratorul, nici personajul nu par dispuşi a clarifica evenimentul, lăsând cititorul să descopere noua dimensiune a protagonistului, zbaterea sa dramatică între două dimensiuni compensatorii, fără posibilitatea unei situări de o parte sau de alta.
Documentându-se pentru a putea construi la nivel textual versiunea sa asupra asediului Lisabonei, Raimundo Silva îşi dă seama că se găseşte în imposibilitatea funciară de a crede adevărurile cuprinse în tratatele de istorie: „Corectorul, trebuie să spunem, nu crede o boabă din ce-i citesc ochii, îi prisoseşte scepticismul“. Prin urmare, el va re-crea istoria portugheză, negând evidenţa istorică a ajutorului cruciaţilor la cucerirea oraşului, atât în opera istorică pe care o modifică, periclitându-şi serviciul, cât şi în propria sa lucrare (o ficţiune), pe care o definitivează – dar, esenţial, numai după ce deja distorsionase adevărul oficial. Saramago e convins el însuşi că adevărul este plural, constând într-o serie de adevăruri, ce pot fi exprimate în funcţie de perspectiva narativă, realizând concomitent capacitatea textului literar de a deveni text istoric, tocmai prin caracteristicile sale de a fi ficţiune: „după un timp tot se va găsi careva să-şi închipuie că aceste lucruri s-ar fi putut spune sau plăsmui, şi odată plăsmuite, istoriile ajung să fie mai adevărate decât întâmplările adevărate pe care le povestesc“.
Portugalia – trecut, prezent, literatură
S-a observat însă prea puţin că, în afara noii ecuaţii pe care o stabileşte între trecut şi prezent, între ficţiune şi realitate, între adevărul istoric şi cel literar, José Saramago reciteşte, în felul său, în Istoria asediului Lisabonei, unul dintre marile romane din spaţiul cultural portughez, şi anume Ilustra Casă Ramires, al lui Eça de Queiroz, text apărut în anul 1900, dar depăşind cu mult cadrul realismului care domina estetica epocii. Protagonistul lui Saramago, corectorul, devine un veritabil dublu al lui Gonçalo, din cartea lui Eça de Queiroz. Ca şi acela, Raimundo Silva demarează scrierea unui text – care, chiar dacă e ficţiune, se numeşte, fie şi formal, „istorie“. E adevărat că Gonçalo privea istoria pe care o elabora cu toată seriozitatea şi se implica total în acest demers, însă, la fel ca şi Raimundo, intuia că, în ciuda aparenţei ştiinţifice a discursului istoric, ceva va rămâne întotdeauna imposibil de spus la acel nivel. Cartea lui Saramago se transformă, deci, pe nesimţite, în palimpsest postmodern, câtă vreme reţeaua textuală (fie ea istorică sau strict ficţională) e cea care configurează identitatea lusitană, în egală măsură scriitorul demonstrând cum funcţionează uzul – şi abuzul… – al/asupra istoriei, ori cum se structurează imaginaţia istorică. Sigur că Raimundo se dovedeşte a fi, pe parcurs, şi inversul prin excelenţă al lui Gonçalo: pentru el, istoria e în primul rând efort de imaginare, iar nu de documentare, corectorul reducând chiar, pe alocuri, domeniul istoric, la nivelul de efect retorico-stilistic, iniţiativă pe care, în pofida intuiţiilor sale, care se situau mult deasupra epocii pe care o reprezenta, Gonçalo nu ar fi putut-o avea. Căci Gonçalo preferă raportarea la trecut şi învestirea acestuia cu semnificaţii profunde, în vreme ce Raimundo, trăind într-o epocă a scepticismului şi a permanentei reevaluări (sceptice), privilegiază prezentul – numai că ia, faţă de acesta, şi necesara distanţă ironică. Dar legătura textuală dintre aceste personaje e păstrată mereu, căci apartamentul cu balcon al lui Raimundo, situat, aşa cum este, pe locul fostei porţi Alfofa, e şi replica lui Saramago la Turnul lui Gonçalo din romanul lui Eça de Queiroz.
Trecutul – literar şi istoric – devine prezent prin intermediul mecanismelor ficţiunii, iar Raimundo Silva e realmente „regele lumii“ – aşa cum se visa, scriind o istorie, însuşi Gonçalo: corectorul lui Saramago stăpâneşte, ca orice autentic creator, propria lume ficţională, în care nu se întâmplă nimic fără voia lui. Iar ficţionalizând istoria – pe care o considera deja o ficţiune – Raimundo e, succesiv, orgoliosul Rege Afonso Henriques, Mogueime cel îndrăgostit de Ouroana, sau Mem Rodrigues. José Saramago reuşeşte, în acest fel, să configureze propriul discurs romanesc mizând mult pe tehnici ale interactivităţii şi evidenţiind mereu importanţa realităţilor alternative. Lumea devine un imens spaţiu (cadru?) de joc, iar personajul central, la fel ca şi cititorul, trebuie să se integreze în această nouă realitate – care este, desigur, cea a lecturii şi receptării active a sensurilor unui text de o asemenea factură. În plus, toate aceste jocuri cu realităţile alternative sau, alteori, cu cele concomitent „reale“, (trans)puse în planul ficţiunii, dezvăluie şi evoluţia iubirii dintre Raimundo şi Maria Sara, care porneşte, iar Saramago nu ne lasă nici o clipă sã uităm asta, de la pretextul unei cărţi citite de amândoi: Istoria asediului Lisabonei – replică (din nou ironic-postmodernă, cum altfel…) la celebra carte citită, în Infernul lui Dante, de Paolo Malatesta şi Francesca da Rimini. Dovadă, dacă mai era nevoie, a convingerii lui Saramago, pe urmele lui Mallarmé, că lumea există pentru a sfârşi într-o carte frumoasă.