J. M. Coetzee, Viata si vremurile lui Michael K, traducere de Eduard Bucescu, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2009
„Asteptându-i pe barbari“, romanul publicat în anul 1980 de scriitorul de origine sud-africana J. M. Coetzee a fost considerat în mod unanim „o realizare artistica de exceptie“, confirmând „un talent narativ remarcabil“. Beneficiind de o relativa relaxare a stilului alert si tensionat din romanul anterior, „In the Heart of the Country“ (1977), si facând dovada deplinei maturitati artistice a autorului prin puterea de a ridica viziunea estetica aparent legata de un anumit spatiu – geografic si cultural – foarte bine definit la o semnificatie general-umana, aceasta carte a lui Coetzee (cel care avea sa fie laureatul Premiului Nobel pentru Literatura pe anul 2003), a creat o uluitoare si tragica (în toate semnificatiile sale) fabula a colonialismului, dar care, prin mesaj si structura de profunzime, a depasit pe data granitele Africii de Sud, transformând în suferinta umana valabila oriunde si oricând aventura existentiala a protagonistului. În „Viata si vremurile lui Michael K“ (1983), autorul se bazeaza pe toate datele esentiale ale experientei sale romanesti anterioare, se situeaza, în linii mari, în aceeasi directie, însa face un pas (sau mai multi) înainte. Pe de o parte, pentru ca spatiul de desfasurare a actiunii este, acum, mult mai strâns legat de realitatile Africii de Sud, iar cititorul le va cunoaste prin intermediul personajului principal, ale carui drumuri si cautari îl duc dintr-un Cape Town (sfâsiat de violente si disputat între bandele rivale si gruparile militare combatante din timpul razboiului civil) în zona rurala din Karoo, pentru ca, apoi, Michael K sa revina în orasul de unde plecase, însa mult mai singur si, fara îndoiala, marcat de numeroase experiente limita, la capatul carora el însusi va ajunge sa se întrebe cum de mai traieste. Dincolo, însa, de aceasta determinare geografica si istorica foarte precisa, romanul de fata vorbeste, în fiecare pagina, despre realitatile lumii contemporane, despre violenta si nedreptate, despre singuratate si disperare, iar cititorul întelege ca, în fond, si aici Coetzee construieste tot un soi de fabula existentiala, ale carei note esentiale sunt, însa, mult mai accentuat tragice decât în oricare din scrierile sale anterioare si ca, în plus, cadrul de desfasurare a actiunii ar putea fi reprezentat, daca facem abstractie de denumirile oraselor si de realitatile istorice ale apartheid-ului sud-african, de oricare din tarile lumii a treia, sfâsiate de decenii întregi de razboaie fratricide si de violente interetnice.
Desigur, la o lectura atenta se poate remarca si ca tonul din „Viata si vremurile lui Michael K“ este mult mai sumbru si (voit!) mai impersonal decât acela determinat de accentuarea permanenta a unui eu auctorial din „Asteptându-i pe barbari“: „Într-o dimineata târzie de iunie, pe când avea treizeci si unu de ani, lui Michael K i-a fost adus un mesaj în timp ce aduna frunzele cu grebla în parcul De Waal. Mesajul era de la mama lui, dar scris de altcineva. Era anuntat ca fusese externata din spital si ca dorea ca el sa vina sa o ia.“ De aici, începe, practic, odiseea celor doi caci mama sa, simtind ca i se apropie sfârsitul, decide sa plece, împreuna cu fiul sau, din Cape Town spre Prince Albert, regiunea unde traise în copilarie si adolescenta si unde fusese mai fericita. si tot de aici devine evidenta profunda influenta a lui Franz Kafka asupra structurii acestui roman al lui Coetzee – influenta care, pentru cititorii atenti la nuante, este identificabila înca din titlul cartii, caci Michael K se va dovedi, si nu doar prin nume, descendentul clar al personajelor kafkiene Josef K. din „Procesul“ sau al agrimensorului K., din „Castelul“. Apoi, în comparatie cu celelalte romane ale lui J. M. Coetzee, „Viata si vremurile lui Michael K“ se remarca prin subiectul mult mai simplu, scriitorul tinzând spre identificarea acelor aspecte cu adevarat relevante ale realitatii, impresionate tocmai prin frusta lor elementaritate. Tocmai de aceea, lectura acestui roman se face cu sufletul la gura, poate nu atât datorita inventiei epice sau vreunei aventuri extraordinare pe care ar trai-o protagonistul, ci pentru ca fiecare pagina a cartii, desi aparent marcata de impersonalitatea specifica prozei de maturitate a autorului, impresioneaza într-un mod specific, trimitând, pe alocuri, la semnificatia tragediei existentiale pe care doar un William Faulkner a mai descris-o si analizat-o cu atâta pregnanta. În fond, citind fragmentele unde Coetzee prezinta calatoria celor doi, mama si fiu, care îsi încarca întregul avut într-un carucior si o pornesc, pe jos, catre un oras atât de îndepartat, încât, în contextul razboiului civil sud-african, acesta pare situat de-a dreptul la capatul lumii, avem în fata, ca în filigran, romanul lui Faulkner, „Pe patul de moarte“. Cu atât mai mult se vadeste aceasta influenta faulkneriana asupra cartii lui Coetzee, cu cât mama lui Michael K moare în cursul acestei calatorii epuizante, nemaiapucând sa-si revada tinuturile natale, moment în care fiul sau îsi spune ca singurul scop în viata pe care îl mai are este de a duce ramasitele pamântesti ale celei care i-a dat nastere exact în locurile pe care ea îsi dorise sa le mai vada o data, înainte de a închide ochii pentru totdeauna.
„Viata si vremurile lui Michael K“ este împartit în trei parti, cea dintâi (cea mai întinsa, de altfel) prezentând mare parte din calatoria lui Michael catre Prince Albert, pâna în momentul în care este suspectat ca ar ajuta gruparile de partizani si încarcerat într-o tabara de munca. Cea de-a doua parte este narata de doctorul care, impresionat de starea tânarului de culoare (acesta are buza de iepure si prezinta si un retard psihic considerat grav, drept pentru care, la Cape Town traise mai mult în centre speciale pentru copiii cu dizabilitati, iar apoi nu reusise sa obtina decât modesta slujba de gradinar în cadrul Administratiei Parcurilor din oras) încearca sa-l trateze. Dar ironia autorului este de gasit chiar si în fragmente cum sunt cele dedicate interesului pe care numitul doctor îl poarta nefericitului sau pacient, caci Coetzee nu ezita sa sublinieze în câteva rânduri ca, desi preocupat de acest caz, doctorul nu va fi niciodata în stare sa-i retina numele, spunându-i, eventual, Michaels… Iar „Michaels“ îi va refuza ajutorul, exact asa cum procedase, într-o situatie asemanatoare, si Bartelby din opera lui Melville. Inevitabil, Michael se simte singur si izolat chiar si atunci când unii dintre semenii sai îi arata putina compasiune, iar localitatile prin care trece vor capata si ele, implicit, un aer de orase desprinse, parca, din cele mai sumbre distopii ale literaturii secolului XX. Protagonistul va refuza, deci, sa faca parte dintr-o societate care, chiar si atunci când, din cine stie ce interese conjuncturale îl accepta, îl trateaza cu indiferenta, neîntelegându-i problemele si refuzând sa-l priveasca în calitate de fiinta umana, iar nu doar de „negru handicapat“… Astfel ca ultima secventa narativa a romanului prezinta întoarcerea lui Michael la Cape Town, drumul sau marcând, parca, circumferinta unui cerc vicios, din care nu exista, pentru el, cale de scapare. Fara îndoiala, situatia aceasta este, din nou, kafkiana, la fel cum sunt si numeroase trimiteri din text, mai ales cele în care personajul este comparat nu cu un animal, asa cum se întâmpla în cazul altor protagonisti ai cartilor lui Coetzee, ci cu o insecta, fiind, practic, asemanat cu Gregor Samsa din „Metamorfoza“. Apoi, tot Michael este varianta sud-africana a unui nou – si iarasi kafkian – „artist înfometat“ si cum altfel decât însingurat.
Fara îndoiala, încercarea de a face dintr-un tânar despre care se crede ca ar suferi de un handicap psihic personajul principal al unui roman – si mai ales al unui astfel de roman! – prezinta o serie de riscuri si ridica în fata autorului care s-ar angaja în acest îndraznet demers numeroase riscuri, dintre care, desigur, cel mai evident (dar si cel mai mare!) este acela de a cadea în melodrama ieftina sau, dimpotriva, de a-i conferi personajului o profunzime psihologica nejustificata sau greu de justificat în conditiile date. Faulkner însusi, în „Zgomotul si furia“, a avut de rezolvat aceasta problema si a facut-o în mod stralucit. Coetzee îi urmeaza exemplul, însa nu trebuie sa uitam nici o clipa ca Michael nu este Benjy Compson. Caci protagonistul din „Viata si vremurile lui Michael K“, dincolo de ceea ce se spune despre el, are realmente o inteligenta nativa vie, precum si o profunda întelegere a lumii din jurul sau, fiind capabil si a stabili o legatura profunda cu natura si cu vietuitoarele care îi ies în cale, dar si a face deosebirea între intentiile reale si declaratiile (nu o data pline de o retorica gaunoasa) ale celor care vor sa-i faca rau pretinzând ca încearca sa-i faca bine. Tocmai acesta este si motivul pentru care, chiar alegând sa revina în Cape Town, tânarul va decide, deopotriva, sa se situeze la marginea societatii, cu o demnitate impresionanta, greu de înteles de catre autoritatile gata sa-l transforme într-un numar si într-un „caz“ internat in vreun centru pentru persoanele nevoiase. În fond, Coetzee nu face altceva, în acest roman, decât sa reia marile teme prezente în toate cartile pe care le-a scris, de la „Asteptându-i pe barbari“ la „Dezonoare“ sau „Jurnalul unui an prost“: violenta adesea nejustificata, solitudinea imposibil de depasit, relatia extrem de strânsa dintre existenta de zi cu zi a oamenilor obisnuiti si evenimentele istorice. Cu o precizare: si anume ca în „Viata si vremurile lui Michael K“ centrul de semnificatii este reprezentat de lupta unui om singur, aflat, întotdeauna singur, împotriva structurii sociale incapabile sa-l înteleaga. Dar, în egala masura, de dorinta acestuia de a supravietui, chiar si în circumstante dintre cele mai potrivnice si în mijlocul unor violente adesea greu de imaginat, care ameninta sa-l distruga. Caci, împotriva parerii comune a celor care-l înconjoara, Michael K demonstreaza, prin toate actele si faptele sale, ca întelege perfect cuvintele epigrafului pe care Coetzee l-a ales pentru acest roman: „Razboiul este parintele si regele tuturor. Pe unii îi adevereste ca zei, pe altii ca oameni. Pe unii îi înrobeste, pe altii îi elibereaza.“ Fara sa-si doreasca vreo clipa sa devina zeu, Michael dispretuieste orice act de violenta, ramânând om si simtindu-se eliberat, în acest fel (doar in acest fel!), chiar si în mijlocul unui razboi care pare, uneori, a distruge tot ce e omenesc în lumea atât de dura a Africii de Sud.