La intrare, înainte de a urca pe o scară obişnuită, celor douăzeci de spectatori li se dau mici lanterne, cu tot cu încurajarea de a le folosi. Ajung în sală şi iau loc pe nişte obiecte rotative, în formă de buturugă. În spate, într-un soi de paturi-cuşcă, personajele icnesc, vorbesc, oftează. În faţă, tolăniţi pe nişte scânduri, nişte bărbaţi se ciondănesc. În spate, lungită, o muribundă tuşeşte până la sufocare. Din cealaltă parte se aude zgomotul enervant al unui bărbat care dă la rindea. În jur, spaţiul e literalmente sufocat de bulendre vechi, aruncate cu furca, una peste alta, într-o crâncenă devălmăşie. Mai pe la margine, stau cu ghiotura rufele atârnate pe frângii, ca în casele celor mai nevoiaşi. Lumina obscură vine de la câte un bec ascuns pe ici, pe colo.
Nu e greu de ghicit, de la primele replici, despre ce spectacol e vorba: Azilul de noapte de Maxim Gorki. Dar spaţiul nou, cu totul necunoscut, răstoarnă complet perspectiva, împrospătând textul pus în scenă de mii de ori. Noua montare produsă de Compania „Rampa” i se datorează regizorului Mihai Alexandru Ion şi Asociaţiei „Hanul Solacolu”. Locul, fosta fabrică de paste făinoase şi biscuiţi „Fraţii Solacolu”, face toţi banii. În arşiţa verii, evident fără aer condiţionat, cu blană, ca în cazul femeii pline de nuri (Armine Vosganian) ori cu manta, ca în cazul lui Luca (Eranio Petruşka), actorii joacă de parcă ar avea parte de cea mai confortabilă temperatură din lume. Sunt tineri, proaspăt absolvenţi şi nimic nu stă în calea implicării şi a poftei lor de joc. Vocile unora sună impecabil, ca aceea a lui Alexandru Koniar. În Satin, Tudor Morgovan străluceşte prin prezenţă de scenă şi glas impunător. Teodora Filip joacă deopotrivă implicat şi firesc. În rolul lui Luca, atins de transferul divin, Eranio Petruşka e numai zâmbet şi bunăvoinţă. Simplitatea, mărinimia, expresia nonşalantă de pe faţa lui creează un personaj uşor de ţinut minte.
După o oră şi jumătate, spectacolul continuă în curte, cu declaraţia de dragoste a lui Pepel (Florin Crăciun) şi cu scena bătăii. Se joacă pe jos, în diferitele părţi ale curţii, pe acoperişul casei din faţă, peste tot. Apoi, publicul reintră în uriaşa mansardă, pentru final. Nu ştiu dacă acroşul postmodern, cu aluzia străvezie la teatrul clasic, datorat costumelor ferfeniţite, dar de epocă, se numără printre cele mai inspirate. Nu ştiu dacă, jucată pe o scenă tradiţională, montarea ar fi avut acelaşi efect. Ceea ce ştiu, însă, este că spaţiul redimensionează complet spectacolul, îl plasează exact în lumea lui, a homeless-ilor, aducându-i un remarcabil impact. Mai ştiu că pe căldura aceea sufocantă, actorii au jucat în faţa publicului restrâns (sunt numai douăzeci de locuri) cu o seriozitate de toată lauda. Şi că asemenea iniţiative dau valoare momentului, prin urmare ar fi păcat ca propunerea aceasta nouă să nu continue cu multe reprezentaţii de acum înainte. Aşa că baftă, băieţi!