José Eduardo Agualusa, Vânzatorul de trecuturi, traducere de Anca Milu-Vaidesegan, Bucuresti, Editura Leda, 2009.
„Nu ma mai pot intoarce la „O mie si una de nopti“, dar in schimb descopar intruna scriitori noi. Imi place, spre exemplu, Coetzee, burul, pentru asprimea si precizia lui, pentru disperarea lipsita de indulgenta. Am fost surprins sa aflu ca suedezii au premiat o opera atât de buna.“ Cel care rosteste aceste cuvinte nu e, asa cum s-ar putea crede, vreun critic literar sau cine stie ce erudit, ci o sopârla. E adevarat ca dintr-o specie rara – dar care se pricepe la fel de bine la evaluarea pericolelor reprezentate de dusmanii sai naturali, scorpionii, ca si la aceea a realizarilor literaturii contemporane. Mai mult decât atât, sopârla poarta si un nume, Eulálio, si e unicul animal de companie al lui Félix Ventura, de profesie… vânzator de trecuturi! Totul pare absurd sau, daca nu, macar greu de inteles? Ei bine, daca avem in vedere ca toate acestea se petrec intr-o carte al carei narator este insusi Eulálio si al carei protagonist este, evident, Félix Ventura, lucrurile sunt deja (putintel!…) mai clare; chiar daca dau senzatia ca ar fi desprinse din cuprinsul unei carti tinând de apanajul realismului magic. In ciuda aparentelor, nu e intocmai asa, pentru ca, desi Gabriel García Márquez si Julio Cortázar sunt doi dintre maestrii recunoscuti ca atare ai lui José Eduardo Agualusa, autorul romanului „Vânzatorul de trecuturi“, axat pe aventurile lui Ventura si ale lui Eulálio, cartea aceasta nu imita vreun model, nu se inscrie in nici o schema prestabilita si nu utilizeaza nici unul dintre cliseele la care ne-am astepta pornind de la premisele enuntate mai sus.
Publicat in anul 2004 si foarte bine primit de critica literara, incununat chiar cu Independent Foreign Fiction Prize in 2007 si considerat nu de putine voci ale exegetilor din diverse spatii culturale ca un soi de „senzatie“ a momentului, „Vânzatorul de trecuturi“ („O Vendedor de Passados“) nu reprezinta, insa, o surpriza pentru cititorii care cunosc evolutia scrisului lui José Eduardo Agualusa. Acesta este autorul unor excelente volume de povestiri si al câtorva romane, cum ar fi „Naçao Crioula“ (1998) sau „Um estranho em Goa“ (2000) care au configurat deja cu claritate un profil literar remarcabil, subliniind, in plus, si preocuparea principala a scriitorului, si anume aducerea in prim plan a problemelor Africii si ale Portugaliei ultimelor decenii. Agualusa insusi e foarte legat profund de aceste locuri: s-a nascut in Angola, in 1960 si a petrecut ani buni din viata la Luanda, oras fata de care a simtit mereu o afectiune puternica, la fel ca, de altfel, si pentru Lisabona, privita ca un veritabil spatiu de adoptie. Toate aceste aspecte se regasesc si in „Vânzatorul de trecuturi“. Dar tocmai aici e de gasit surpriza pe care o aduce proza atât de aparte a lui Agualusa: caci, desi parerea comuna a publicului (cititor si nu numai) este aceea ca despre Africa si realitatile sale postcoloniale se poate scrie doar la modul dramatic, sumbru si (cvasi)apocaliptic, romanul acesta demonstreaza contrariul. Evident, nu tragând totul in derizoriu si nici – cu atât mai putin! – ironizând ceea ce nu se poate ironiza. Ci având curajul de a privi realitatea cu un zâmbet si de a gasi, astfel, puterea, de a o lua ca atare… Prin urmare, „Vânzatorul de trecuturi“ zâmbeste (determinându-si si cititorul sa zâmbeasca) in multe din paginile sale, chiar daca nu de putine ori face asta cu lacrimi, romanul demonstrând capacitatea autorului de a imbina comicul colosal cu lirismul cel mai pur si de a spune mari adevaruri fara dramatismul retoricii gaunoase.
La nivelul strict al subiectului, cartea e povestea carierei lui Félix Ventura, de profesie genealogist, adica, dupa cum autorul insusi explica, „vânzator de trecuturi“; o ocupatie foarte utila intr-o tara cum e Angola, (Luanda e locul desfasurarii actiunii), mai cu seama dupa o perioada cum a fost cea a cumplitului razboi civil care a sfâsiat aceasta parte a lumii. Caci in acest loc, mai mult decât oriunde, oamenii au nevoie de un trecut mai bun (de aici si deviza lui Félix, inscrisa pe cartea lui de vizita: „Asigura copiilor tai un trecut mai bun!“), pentru a putea avea ce altceva decât un viitor luminos… Astfel ca acasa la Félix, cel care evita lumina si caldura soarelui, fiind albinos – si, in acest fel, practic cvasi-exclus din societate – vin o multime de persoane care au nevoie de un fundal onorabil, credibil si de natura a-i ajuta intr-o viitoare cariera. Oamenii de afaceri prosperi, generalii sau oficialii de toate felurile isi asigura, practic, viitorul, consolidându-si trecutul… Félix Ventura e mare maestru in meseria lui, fiind capabil, ca reporter-fotograf ce este, sa produca o intreaga genealogie celor interesati. Totul petrecându-se, desigur, sub privirile fixe ale lui Eulálio, cel care stie tot, iar uneori, când nu se mai poate abtine, izbucneste intr-un râs strident si aproape omenesc, dovada cea mai clara ca, in urma cu ani, a fost el insusi o fiinta umana… Numai ca intr-o buna zi, la Ventura vine un individ ciudat care isi doreste nu doar un trecut onorabil, ci si acte care sa ateste ca este cel din povestea pe care vânzatorul de trecuturi trebuie s-o fabrice. Desi initial refuza, acesta se va lasa convins (de dolarii americani!) sa produca chiar si acte de identitate pentru noul José Buchmann. Care isi ia rolul in serios si porneste in cautarea parintilor sai, ajungând chiar in satul natal al acestora, transformând fictiunea in cea mai adevarata realitate, caci nu intâmplator numele sau este Buchmann, „book man“…
Desigur, dincolo de amanuntul legat de alegerea lui Eulálio ca narator – pe care unii critici au apropiat-o chiar de formula utilizata de Kafka in „Metamorfoza“ – si dincolo chiar de unele trimiteri care demonstreaza admiratia pe care o poarta Agualusa marilor autori latino-americani (realisti-magici sau nu) ai ultimei jumatati de secol, devine tot mai clara profunda influenta pe care o are proza lui Jorge Luis Borges asupra acestui roman. Din nou, deloc intâmplator, epigraful cartii ii apartine marelui scriitor argentinian: „Daca ar fi sa ma nasc din nou, as alege ceva total diferit.“ Trimiterile livresti sunt numeroase in „Vânzatorul de trecuturi“, caci protagonistul este gasit imediat dupa nastere, abandonat intr-un cosulet unde se mai afla si scrierile lui Eça de Queiroz, care devine, evident, primul parinte spiritual al lui Ventura, iar tatal sau adoptiv, anticarul care-l primeste in casa e pasionat de opera lui Montaigne si Richard Burton. In plus, constructia romanului, alcatuit din numeroase capitole, functioneaza printr-un veritabil efect cumulativ amintind, pe alocuri, de cele mai bune pagini ale lui Italo Calvino. Numai ca, oricât de metafictional ar putea sa para in anumite momente „Vânzatorul de trecuturi“, autorul stie perfect cum sa aminteasca cititorilor ca, dincolo de latura (mai mult sau mai putin postmoderna) axata pe investigarea mecanismelor de constructie a textului, miza cartii e mult mai profunda, Agualusa spunând si lucrurile esentiale despre Angola si trecutul sau sângeros. Scriitorul face, deci, mult mai mult decât sa puna la cale un joc literar, oricât de elaborat sau de subtil ar putea acesta sa devina. Caci, daca „literatura este modalitatea pe care o are la indemâna un veritabil mincinos pentru a se face acceptat in societate“ (dupa cum unul din personaje nu ezita sa afirme), tot literatura este, pentru autorul acestui roman, modalitatea pe care o are la dispozitie pentru a spune despre Angola mai mult decât se poate vedea in jurnalele de stiri, atât de preocupate doar de elementele spectaculoase si / sau socante.
Astfel, relatarea indirecta a faptelor alterneaza cu aceea implicata a lui Eulálio, cel care devine, desigur, naratorul ideal – capabil chiar sa viseze, ba si sa patrunda in visele celorlalti locatari ai casei, fie ca e vorba despre Félix, fie de batrâna servitoare Esperança (convinsa ca e imuna la moarte dupa ce, in timpul razboiului civil un pluton de executie nu o putuse ucide din cauza… logisticii, adica din simplul motiv ca se terminasera gloantele) ori de frumoasa Ângela Lúcia, iubita lui Ventura, atât de pasionata de lumina si incercând sa surprinda in fotografiile sale cele mai uimitoare unghiuri ale luminii soarelui. Privite, prin urmare, atât dintr-un punct de vedere exterior, cât si dintr-unul implicat, faptele capata o alta semnificatie, iar fictiunile create de Félix, acele povesti pseudoidentitare care initial pareau a fi opusul total al adevarului, se transforma in calea care duce spre adevar, ajutându-l pe protagonist sa descopere cine e cu adevarat, iar pe cei din jur – cine ar putea deveni. Fictiunea se transforma, deci, in veritabil drum spre adevar si, deopotriva, in unica modalitate prin care violenta care a marcat atâta vreme destinul Angolei poate fi abolita. Caci „Vânzatorul de trecuturi“ e si o carte extrem de dura, nu o data, vorbind despre atrocitatile comise pe continentul african, despre teama de a iesi pe strada pentru a nu fi ucis din greseala, despre teama de a te plimba pentru a nu fi omorât de o mina uitata cine stie unde, ba chiar si – pentru a destinde putin atmosfera – despre teama micului Eulálio de a nu fi muscat de un scorpion… Lucru care, de altfel, se va si intâmpla in final, doar pentru ca astfel sopârla cu vocatie de filosof si de critic literar sa-i lase lui Félix drumul deschis spre construirea propriei sale povesti – protagonistul incepând, in ultimul capitol, sa scrie un jurnal – si spre visarea pâna la capat a propriului sau vis, visul unei fericiri posibile alaturi de frumoasa Ângela Lúcia, veritabilul sau inger al luminii… Caci, dupa cum ii spune ea, „Dumnezeu ne-a dat visele pentru a putea privi de partea cealalta.“ Numai ca drumul pe care trebuie sa-l faca Ventura pentru a ajunge la fericirea mult dorita este, la finalul cartii, abia la inceput. Semn ca, dupa cum spune José Eduardo Agualusa, „exista o diferenta, daca ne gândim bine, intre a avea un vis si a infaptui un vis.“