Festivalul International al Filmului de la Valladolid
Antonio Banderas: „Celebritatea m-a învatat sa traiesc singur“
Nu este nicio fericire sa fii în acelasi hotel cu Antonio Banderas. Bodyguarzi, politisti, fani, urlete, istericale. Abia izbuteam sa ne strecuram în hall. Si când te gândesti ca nu a venit însotit de nu mai putin celebra lui nevasta, Melanie Griffiths. Ce-ar fi fost daca… Ne-am linistit. Starul nu avea sa stea decât doua zile. Atât cât sa i se înmâneze „Espiga de Oro“ („Spicul de Aur“) pentru întreaga cariera si sa întâlneasca presa. În schimb, este o bucurie sa-l cunosti pe Banderas. Nu stiu cum era în tinerete, l-am zarit, uneori, la Cannes. Imaginea lui ramâne cea transportata de filme, dar astazi, la 50 de ani, omul ni se înfatiseaza plin de bun simt, întelept, recunoscator soartei si celor de la care a avut ce învata.
„Am doua dedicatii“ – a spus salii. „Una – actorului Manuel Alexandre (n.m. – murise cu numai câteva zile în urma, a fost interpretul unor pelicule clasice ale anilor ’50, semnate de Juan Antonio Bardem, „Comicos“, „Moartea unui ciclist“, „Strada Mare“). Întrebat cum ar vrea sa si-l aminteasca lumea, a raspuns: «Ca pe un om bun». Asa mi-ar placea sa se spuna si despre mine. Cealalta dedicatie îi are în vedere pe tineri, pe toti tinerii aflati la început de drum în viata. Lor le închin acest „Spic de Aur“, rugându-i sa nu-si piarda speranta. Sa insiste, chiar daca traiesc într-o societate complicata, confuza, violenta. Sa-si spuna: «Daca Banderas, care în adolescenta avea o rabla de motocicleta de râsul tuturor, a reusit, trebuie sa reusesc si eu». Sa nu dea înapoi“.
Inutil sa evoc furtuna de aplauze din somptuosul teatru Calderon. Lumea îl iubeste, ziaristii îl respecta. La conferinta de presa, nimeni nu a încalcat conditia pusa de actor: nimic despre viata lui personala. Cunoaste bine pretul popularitati. Macar în tara lui ar vrea sa fie lasat în pace:
„La început, îmi era greu sa fiu recunoscut, urmarit. Acum m-am obisnuit. Apoi, ies putin. Prefer sa citesc în timpul meu asa-zis liber. Celebritatea m-a învatat sa traiesc singur. Asta nu înseamna ca nu pot sa fiu extrem de dur cu cei care nu-mi respecta dreptul de a-mi apara intimitatea, a mea si a familiei mele. Apropo: cine o fi delicventul care a inventat telefonul mobil cu camera de fotografiat?“ (râde).
Apropo de singuratate. Cel de al treilea film pe care vrea sa-l semneze ca regizor (va fi si protagonist, desigur) se va chema chiar asa, „Solo“: „Va fi o poveste pe care o port în cap cu gândul la public. Nu voi mai experimenta, precum in «El camino de los ingleses». Va avea un caracter popular“.
Deocamdata, trebuie sa termine filmarile cu Almodovar pentru „La piel que habito“: „Personajul meu este un psihopat, cu o structura mentala duala. Un asasin cu aparentele unei om cumsecade. Mai multe nu va spun, Pedro (Almodovar) nu-mi da voie. Probabil stiti, este un cineast foarte autoritar. Impune tuturor felul sau de a fi, si nu numai actorilor. Toate amanuntele trebuie sa fie perfect almodovariene. S-ar spune ca, la urma urmei, nu este prea greu, nu? Gânditi-va ca Pedro este o planeta de o enorma importanta si ca toata lumea trebuie sa se învârta în jurul ei ca niste sateliti“. Eu una nu as fi zis. Ori de câte ori l-am vazut la Cannes, unde am mai schimbat si câteva cuvinte, avea aerul unui mielusel. L-am întrebat, odata, pentru ca mi s-a parut a fi persoana cea mai indicata, având în vedere ca se trage din La Mancha, de ce Cervantes începe Don Quijote cu o fraza deloc magulitoare la adresa respectivei regiuni: „Într-un loc din La Mancha, de al carui nume nu-mi face placere sa mi-l amintesc“. A dat din umeri cu înduiosatoare candoare: „Nu stiu, de fapt nu m-am întrebat niciodata“. Când am vazut „Volver“, mi-am dat seama cât de mult îsi iubeste tinutul, asa aspru si vântos cum este.
Familia
Se întâmpla, nu de multe ori, dar se întâmpla ca, în cele din urma, un festival sa para construit în jurul unei teme. Sa fim bine întelesi: nici un selectioner serios nu-si propune sa aiba ochi doar pentru anume subiecte, sa privilegieze pe unele în dauna altora. Si în acest an, la Valladolid, „mai mult ca niciodata, într-un timp al dificultatilor si al incertitudinilor“, preocuparea de capatâi a fost, asa cum amintea în cuvântul sau introductiv directorul Javier Angulo, „…sa revendicam din nou rolul festivalurilor ca platforma privilegiata a unui cinematograf distinct (sublinierea autorului), acel cinema care ajunge cu greu în sali sau la televiziune. Filme dificile, speciale, rare, putine, totusi importante, descoperite în timpul anului în lumea mare si pe care le iubim pentru ca au un impact asupra noastra, ne tulbura, ne surprind, nu ne lasa indiferenti.(…) Iar astazi, mai mult ca oricând, insistam în apararea cinemtografului de autor“.
Puternica, poate chiar perversa, realitatea impune liniile ei de forta într-un moment sau altul al istoriei, obsesiile oamenilor si asa ne trezim ca o editie pare a fi fost gândita pentru a avea un anume contur tematic. „Semana Internacional de Cinema de Valladolid“ cu numarul 55 s-a miscat în jurul temei numite familia, „dans touts ses etats“, ca sa zic asa, mai putin ipostaza fericita. Am vazut: familii pentru care pierderea unei fiinte dragi antreneaza dezastrul, cufundarea în cosmarul fantasmelor hartuitoare („A l’origine d’un cri“/ „La originea unui tipat“, de Robin Aubert, Canada); altele confruntate cu un pret nu usor de platit atunci când viata se arata dispusa sa fie luata de la capat („Cyrus“, de Jay si Mark Duplass, S.U.A.); familii al caror parinte, fondator al unei traditii, nu vrea sa plece din aceasta lume fara sa-si vada mostenirea spirituala, profesionala, la rigoare chiar agoniseala, ramase pe mâini bune, dorinta tot mai anevoie de împlinit în ziua de azi, când copiii sunt confruntati cu alte tentatii („En familie“/ „O familie“, de Pernille Fischer Christensen, Danemarca); alt fel de familii si altfel de parinti, gata sa accepte condamnarea unui om nevinovat numai ca mult prea rasfatata lor odrasla sa iasa basma curata dintr-un accident al carui adevar ar fi stricat linistea si reputatia neamului („Sin retorno“/ „Fara întoarcere“, de Miguel Cohan, Spania/ Argentina, rasplatit cu „Espiga de Oro“, ex aequo cu mai demult comentatul „Copie conforme“ de Kiarostami si cu premiul Fipresci); familia si perceptia asupra demnitatii umane se afla în miezul unui film pe care l-am asteptat, „Misiunea Directorului de la Resurse Umane“, pentru ca poarta semnatura regizorului israelian Eran Riklis, al carui „Livada cu lamâi“ ne încântase pe toti, acum trei ani, la Anonimul. De data aceasta aveam si alte motive: printre coproducatori. se afla si Oana si Tudor Giurgiu (Hai Hui Entertainment), alaturi de firme din Israel, Franta si Germania. Apoi, stiam ca într-un rol secundar, de fapt o scurta aparitie, o vom întâlni pe Irina Petrescu, de care ne era atât de dor. Prezenta impresionanta, actrita noastra prelungeste misterul cu care ne-a cucerit în rolurile din tinerete, transferat acum unei vârste a tragediilor ineluctabile. În interiorul amintitei teme, câteva filme au impus portrete feminine de mare forta. Interesata, în continuare, de soarta femeii supuse încercarilor generate de societate contemporana, Jasmila Zbanic, detinatoare a unui Urs de Aur pentru „Grbavica“, a optat acum, în „La drum“, pentru eroina rabdatoare, dar hotarâta sa-si recupereze barbatul prins în plasa fanatismului religios. La Venetia pierdusem, cu mare parere de rau, „Incendies“, al lui Denis Villeneuve (Canada, Franta), despre care auzisem numai de bine. Acum nu avea cum sa-mi scape si pe lista favoritilor micului nostru juriu Fipresci s-a aflat multa vreme pe locul întâi, pentru amploarea narativa, pentru coerenta si încarcatura emotionala a evocarii unui destin tragic, pentru energia protagonistei, actrita Lubna Azabal. Am sperat ca ei îi va reveni Premiul de interpretare, dar nu a fost sa fie asa, nu stiu ce întortocheate carari ducând trofeul catre Emma Suarez, interpreta femeii la vârsta clasicei crize din pragul celor 40 de ani: „Mosquitera“ („Plasa împotriva tântarilor“, de Agusti Vila, regizor spaniol aflat la debut). Am privit-o cu admiratie si pe neînduplecata Umay, tânara de origine turca, stabilita în Germania, al carei curaj de a înfrunta prejudecatile o va costa amarnic. Actrita Sibel Kekilli a depasit pe cont propriu întorsaturile de telenovela ale filmului „Die Fremde“ (titlul de festival – „Straina“, de Feo Aladag, Germania).
Noi la Valladolid
Nu am înteles, înca, de ce filmele noastre sunt atât de rar prezente. Ma îndoiesc ca nu sunt selectionate. Poate ca autorii îsi pastreaza operele pentru festivalurile mari, ignorând importanta evenimentului. De zece ani de când frecventez Seminci, am fost martora acordarii unui singur premiu, „Spicul de Argint“ lui Dragos Iuga pentru scurt metrajul „Nu“.
Anul acesta a fost diferit. A patruns în selectia de lung metraje a sectiunii Punto de Encuentro (un corespondent al lui Certain Regard la Cannes sau Orizzonti, la Venetia, daca vreti) un outsider, Dan Chisu. Debutul sau cu „Websitestory“ (cu Crina Semciuc, Diana Gursca, Oreste Scarlat Teodorescu, Florin Piersic jr., Lia Bugnar, Serban Ionescu, Dragos Bucur) a retinut atentia si, din câte am aflat, directorul Javier Angulo ar fi fost încântat de modalitatea în care autorul a captat cinematografic o poveste atât de „la zi“: raporturile tinerilor cu comunicarea, într-o epoca în care web-ul este zeu. „Opera prima a acestui cineast este îndrazneata“ – scrie ziarul „El Norte de Castilla“ – „si chiar daca acea coda mi s-a prea putin justificata, am gasit-o interesanta. «Websitestory» reflecta tendinta tinerilor de a trai expusi în Red si asta ne poate pune pe gânduri“.
Celalalt titlu românesc nu mai apartine unui nou venit ci, dimpotriva, unui tânar cineast cumulard în materie de festivaluri si de premii: Adrian Sitaru. M-am bucurat pentru emotionantul sau „Colivia“ (cu Adrian Titieni, Clara Voda si Vlad Voda) si, desi îl stiam pe dinafara, vazut „departe“ parca te încarci si de emotia unor necunoscuti. Juriul aceleiasi sectiuni, Punto de Encuentro, l-a rasplatit cu premiul pentru cel mai bun scurt metraj strain. Ma întreb daca în aceasta „Colivie“ mai e loc pentru trofee.