Identitatea româneasca (II)

In continuarea discutiei din numarul anterior, reiau, aici, câteva insemnari despre identitatea româneasca. Ce-o poate defini mai bine, mai drept, dincolo de acele clisee care, repetate de la o generatie la alta, paralizeaza spiritul si incarca sufletul nostru cu o dezamagire masiva?… Ce inseamna sa fii, român, azi, si cum poti sa fii român liber si drept intr-o lume care se contesta cu o voluptate sinucigasa? Daca aplic criteriile folosite de Curtius, Fernand Braudel si, dupa ei, de multi istorici, psihologi si sociologi de azi pâna la Max Gallo, ce constat?
1. Ca românii au ca si verii lor occidentali sentimentul ca sunt „mai mult decât o rasa, sunt o natiune“ si ca sentimentul lor national se bazeaza pe ceea ce Max Gallo numeste „le droit du sol“ (cuvânt care vine din latinescul „solum“)… Românii ii spun pamânt, si sentimentul ca au un pamânt al lor, adica o tara unica, inconfundabila este puternic, dupa cum foarte puternica, hotarâtoare, este convingerea taranului ca a avea pamânt si a munci pamântul este menirea lui si punctul de referinta in definirea statutului sau social. Acest sentiment si acest criteriu au functionat pâna când procesul colectivizarii impus de sistemul bolsevic a facut din taranul-proprietar un salahor la oras sau, daca n-a parasit satul, un muncitor cu ziua, un fel de argat intr-o comunitate haotica si paguboasa unde ti se cere sa muncesti si nu primesti, in schimb, decât ceea ce reusesti sa furi… Patruzeci de ani de „colectiv“ (cum ii spuneau batrânii tarani) au distrus, nu sentimentul proprietatii, ci sentimentul ca pamântul (tarina) este o valoare sacra. A disparut si convingerea ca a fi taran este un mod acceptabil, demn ca oricare altul, cu sanse egale de existenta. Dupa 21 de ani de la caderea comunismului constatam ca, practic, nu mai sunt tarani, exista doar o populatie care traieste (prost) la tara… Putini tineri nascuti la tara mai vor sa ramâna tarani si sa-si lege destinul de pamânt… Au pierdut, odata cu „le droil du sol“, sentimentul ca apartin unui spatiu sacru si ca pentru el poti sa-ti jertfesti chiar si viata.
2. Dar cealalta acceptie a pamântului originar, unic, sacru, pe care nu-l poti uita si parasi niciodata, chiar daca viata te duce in alta parte? Cât de puternic este, intreb, sentimentul ca esti român si aparitii românitatii?… Convingerea mea este ca sentimentul românitatii este inca puternic in lumea rurala si din ce in ce mai putin in marile aglomerari urbane cosmopolite… Asa se intâmpla peste tot in Europa post-industriala, post-comunista, post-umanista etc. Lumea europeana se misca si se amesteca repede. Proces firesc, nu este prima data când se intâmpla asa ceva in Europa si, in genere, in lume. Grecii numeau „barbari“ pe toti cei care veneau din afara Greciei antice. Azi „barbarii“ sunt oamenii din Est care merg sa munceasca in Vest sau nord africanii din Sud care „urca“ in Nordul bogat (european). Cum se comporta românii in aceasta noua migratie? In chip diferit. Unii se adapteaza repede si vor sa uite ca sunt români, mai mult: nu mai vor sa fie români, cu argumentul ca tara nu le-a dat nimic si nu le ofera, in continuare, nicio certitudine materiala. Se adauga, la toate acestea, imaginea proasta pe care o au românii in tarile europene din cauza infractorilor, cersetorilor de origine româneasca… Mai este ceva alarmant: spiritul national este din ce in ce mai mult contestat de intelectualii „elitisti“, convinsi ca ruralismul, traditiile, mentalitatile (evident detestabile, „primitive“!) impiedica progresul material si moral… Acestia cer, cum s-a vazut, doborârea miturilor nationale pe care le considera false, cer demistificatoare istoriei si a literaturii nationale, care – dupa ei – au fost abuzate, mistificate de o retorica veche si aberant encomiastica.
Pe scurt: românii n-au pierdut in istorie sentimentul spatiului unic si sacru, dar dupa cincizeci de ani de totalitarism, douazeci de ani de tranzitie haotica si, in prezent, datorita unei intelighente care, pe motiv ca regimul lui Ceausescu a incurajat „national-comunismul“, respinge valorile nationale, dupa toate acestea, zic, sentimentul identitatii românesti bazat pe ideea de spatiu (tara, pamânt), neam, traditie, mod de-a fi etc. este in declin… A fi român nu este totdeauna, se observa, un sentiment de mândrie, pentru unii este chiar un sentiment de culpabilitate.
3. Dar sentimentul egalitatii? Nu cred ca românii au avut un prea mare sentiment al egalitatii, nici in trecut, nici azi. In trecut, pentru ca au trait cinci sute de ani sub stapâniri straine (turca, rusa sau austro-ungara) si intr-o medievalitate salbatica in care a fi „rumân“ echivala cu a nu fi aproape nimic in ordine sociala. De o egalitate de sanse si de un respect al individului in aceasta lume intârziata in prejudecati si injustitii sociale nu poate fi vorba. Putinii intelectuali (cu precadere scriitorii) au agitat, e adevarat, ideea egalitatii nationale si sociale, dar târziu, in secolul al XIX lea in Valahia si Moldova, si mai inainte (in secolul al XVIII-lea in Transilvania prin actiunea „Scolii ardelene“. Asa ca românii n-au, ca rudele lor franceze sau italiene, un sentiment puternic al egalitatii si nu aseaza, in consecinta, egalitatea la temelia identitatii lor nationale. Traind atâta vreme sub ocupatie straina, ei pun in prim plan dorinta de afirmare a identitatii lor nationale. Ideea ca noi de la Râm ne tragem, formulata de cronicarii moldoveni si fundamentata de Cantemir, a dus la formarea constiintei nationale bazata pe ideea de neam („sânge“), istorie, limba, credinta. Dintre acestea, limba este elementul de referinta cel mai puternic. Românii raspânditi peste tot in dreapta si in stânga Dunarii, dincoace si dincolo de Carpati, ajunsi – ca pastori – pâna in zonele Caucazului – si-au pastrat limba si au imbogatit-o din contactul cu alte popoare. Prin limba, ei si-au revendicat apartenenta la marea familie a latinitatii. Latinitatea a fost si este, in continuare, dimensiunea esentiala al identitatii românesti… Timp de câteva secole, istoricii si filologii nostri au dus si duc inca si azi o veritabila batalie pentru recunoasterea latinitatii si a continuitatii noastre in spatiul nord-dunarean… Ca si in alte locuri, limba este nu numai un instrument de comunicare, este si un semn de recunoastere si unitate nationala. Unirea Principatelor Române, in 1859, si apoi Marea Unire din 1918, a avut ca argument principal limba… Limba ramâne si azi un factor esential de coeziune nationala, desi românii nu acorda o mare importanta cultivarii ei… Paturile culte ba o „frantuzesc“, ba o impestriteaza inutil – cum se intâmpla acum – cu cuvinte parazitare din engleza (lingua franca a postmodernitatii), iar pe strada – limba este „jupuita“, bolborosita, urâtita intr-un mod insuportabil. Cioran este de parere ca limba româna este, totusi, creatia cea mai de seama a noastra, dovada fiind faptul ca Biblia si scrierile lui Shakespeare suna bine in româneste, in timp ce in franceza par niste traduceri neindemânatice… Scepticul Cioran are, la acest punct, dreptate.
Cu limba, asadar, românii stau bine si, in anii ’30 tinerii filosofi (Mircea Vulcanescu, Constantin Noica) au incercat sa deduca din vocabularul ei o filosofie a fiintei sau, cum ii spune unul dintre ei, o dimensiune spirituala a lumii românesti, pe urmele lui Nietzsche si Heidegger… O tema noua in filosofia româneasca reluata de Noica, trei-patru decenii mai târziu, intr-o carte admirabila, „Creatie si frumos“…
4. Dar scoala, cetatenia, laicitatea, egalitatea femeilor, credinta (religia) de care vorbesc, am vazut, istoricii si sociologii straini când este vorba de mitologia si identitatea lor nationala?… Scoala este si pentru noi un element important si de ea s-au ocupat mereu oameni eminenti ca Maiorescu si Spiru Haret, dar pâna in 1940 scoala n-a fost accesibila tuturor, iar dupa 1945 a fost politizata. In 1938, anul de referinta pentru economia si bunastarea româneasca, România era intr adevar, grânarul Europei si, in acelasi timp, tara cu cel mai mare numar de desculti si analfabeti. Este asta un model pentru democratie? Sub comunism, analfabetismul a fost, zice-se, eradicat, iar dupa 1990, scoala româneasca a intrat in zodia reformelor succesive. Chiar azi, când discutam despre acest subiect, exista o reforma in desfasurare, reforma gândita de Dl. Miclea si executata de Dl. Funeriu. Ea prevede desfiintarea scolilor rurale care nu au 300 de elevi (mai putin scolile din satele locuite de minoritari) si predarea istoriei si a geografiei României (in scolile minoritarilor), nu in limba româna, cum s-ar cuveni, ci in limba minoritarilor. Desfiintarea (ma rog comasarea, retragerea statutului juridic) a scolilor rurale cu mai putin de 300 de elevi mi se pare o masura – va rog sa ma scuzati – iresponsabila, ca sa nu spun anti-nationala. Ea va duce la desfiintarea satului românesc pentru ca, va intreb, care este viitorul unei comunitati fara scoala si biserica?…
Revin la tema noastra: scoala româneasca nu este, deocamdata, un element de referinta pentru identitatea noastra sau, daca vreti, este un punct de referinta, dar nu pozitiv. A devenit de multe ori o fabrica de diplome si un factor de discriminare sociala, ceea ce este absurd. Cei care pot isi trimit copiii sa invete in strainatate, tinerii instruiti parasesc România si nu se mai intorc, tinerii mai putin instruiti merg sa culeaga capsuni in Spania sau sa lucreze in domeniul constructiilor, in fine, egalitatea de sanse ramâne la meridianul nostru o vorba in vânt.