Idei de arhitect în aforismele lui Brâncusi

Ierarhiile în literaturã nu sunt întotdeauna folositoare. Rolul lor de orientare vizeazã pe cei care stãpânesc miezul întelesurilor degajate de cuvinte într-un anume context de comunicare. Ori al reunirii acestora în sintagme memorabile, ori în formulãri aforistice. Acestea au darul de a proveni dintr-o experientã bogatã de viatã, uneori de secole, sau dintr-o culturã universalã asimilatã creator, în timp. Deloc în parantezã, în spiritualitatea milenarã a românilor, proverbul si zicala au tinut loc de îndreptar moral, psihologic si filosofic.
Ca indicatori nominali, la origine verbe, cele douã cuvinte îsi definesc substanta si datoritã întrebuintãrii lor tot mai accentuate si flexibile. Ele încorporeazã o stare, o actiune, un proces care – sedimentate de-a lungul timpurilor, au trecut în noi forme de comunicare: aforisme, maxime, sentinte. Mai nou – parabole. Toate degajând o învãtãturã, o pildã. „Povestea vorbei” a lui Anton Pann a pãtruns pânã departe în Tãrile Române, ca si culegerea de folclor în cele 10 volume a lui Iuliu Zanne (apreciatã de Eminescu si Lucian Blaga).
Datoritã puterii de sintezã pe care o induce termenul aforism, el a fost agreat si impus în toate limbile europene, de la greci citire, continutul fiind apodictic. Cu alte cuvinte, aforismul rãmâne o piatrã de hotar în cultura unei natiuni, pe care nu numai cercetãtorii vor s-o dezlege, dar si vorbitorii unei limbi s-o foloseascã, fie invocând textul ca atare, la începutul unei comunicãri, fie în finalul acesteia, ca o concluzie suficientã. Granita spre alte discipline de cugetare sau de interpretare nu mai devine suspectã, ci, dimpotrivã, aforismul folosit capãtã aurã de nimb. Numai cã, dupã teoria modernã a comunicãrii, acesta, nimbul, se formeazã în functie de particularitãtile cãrturãresti ale receptorului ori procesatorului. Dar, fie vorba între noi, pe creatorul de aforisme nu-l intereseazã cine-i va procesa textul si cum o va face – astãzi, mâine, poimâine, în viitor (mai apropiat sau mai îndepãrtat). Cu atât mai mult cu cât zona folcloricã, popularã, se-mbogãteste pilduitor pe cale oralã, deoarece actantii creatori devin anonimi. Gândul lor este de a se fi exprimat. Atâta tot.
Si totusi, lângã sau peste învãtãturile din satul de obârsie, în care s-au inclus si cele biblice, s-a creat o osmozã pilduitoare pentru încrengãturile si experientele de viatã ale lui Brâncusi. Toate afirmate vizibil pânã la experienta indianã, care a adãugat profundele parimii din tara Gangelui, de o cu totul altã coloraturã moralã si filosoficã.
Aflãm din zecile de cãrti dedicate sculpturii lui Brâncusi, mai rar si scrisului sãu, cã jurnalul lui de creatie, care se poate circumscrie suitei de aforisme, n-a putut prinde viatã din cauza unei atitudini reticente a marelui artist de a le publica. Îsi înrãdãcinase credinta, parcã de tip hasidist, zicem noi astãzi, desi el era ortodox convins, ocazional, fãcând parte din corurile unor biserici din România sau din Franta, ca sã câstige un ban.
Matricea formãrii copilului, apoi a adolescentului, a rãmas imuabilã oricâte straturi de existentã si de culturã a primit peste. Ea poate reverbera în timp în functie de starea individului (socialã, profesionalã) si de psihologia lui – normalã, în parametrii caracterului stabilit, derutatã, supravegheatã, oscilatorie de cãtre factori perturbatori ai constientului etc.
Or, Brâncusi a crescut într-un spatiu al satului ancestral în care obiceiurile si credinta se perpetuau din tatã-n fiu, asa încât memoria colectivã, pe diverse paliere ale mentinerii ei, era drãmuitã în mod chibzuit fiecãrui membru al comunitãtii.
Prin grila teoriei hasidinilor, memoria colectivã ca si identitatea religioasã se cuvine a fi consemnate „nu prin înscrisuri sau alte hrisoave pieritoare, ci prin povesti si oralitate, considerând cã în lume nu existã texte, existã doar cititori”.
Cu o rarã îndârjire, adeptii hasidini refuzau preamãrirea si fariseismul, refugiindu-se în smerenie si anonimat. Ei insistau : „Dacã vrei sã trãiesti mai mult, cautã sã nu ajungi vestit (…), sã nu notezi nimic, ci doar sã asculti, sã nu rãmâi în lenevia lecturii, ci sã actionezi prin muncã si rugãciune, în simplitate si trezvie, asemenea monahilor retrasi în pustiul pãdurii. Memoria îi apartine cuvântului rostit prin viu grai, o memorie niciodatã întreagã, ci vesnic reîntregitã din fãrâmele de amintiri ale fiecãruia (dinspre tatã spre copil, dinspre cel vârstnic, spre cel necopt la minte)”.
O precizare informativã: hasidismul a fost initiat de iluminatul Baal Sem Tov, aflat într-un conflict deschis cu intelectualismul rabinic. În prefata unei cãrti de prozã – semnatã Costan Mândrilã, „Mesia a sosit la Vatra Dornei?” (2009, prefatã de Sorin Preda) – citim : „Hasidismul a apãrut pe la 1780 în Podolia ucrainianã si s-a rãspândit printre evreii trãitori din Galitia, Sighet sau Vatra Dornei. Apoi, circulatia doctrinei nu mai poate fi urmãritã în difuziunea ei”.
Ceea ce însã Brâncusi mostenise prin obârsii si dincolo de ele se pierduse în negura vremurilor pânã la strãmosii strãmosilor. Numai într-un asemenea context motivat deducem reticenta sculptorului de a-si publica mãrturiile aforistice.Si totusi…
În 1980, la Editura „Scrisul Românesc” din Craiova, Constantin Zãrnescu a tipãrit cartea „Aforismele si textele lui Brâncusi”, 250 de pagini, cu o prefatã de Marin Sorescu. Criticul din Cluj-Napoca preciza cã reunirea aforismelor brâncusiene este o operatie editorialã (desi selectivã) în premierã, cartea incluzând 13 aforisme, publicate de sculptorita Irina Codreanu (22 de aforisme), de Carola Giedion-Welcker si altele recuperate din mers, pe care editorul le-a grupat tematic: „Despre artã” (de la 1 la 69), „Despre viatã” (de la 170-254).
Întârzierea cu care se produsese tipãrirea aforismelor a fost datoratã exclusiv sculptorului însusi. Brâncusi „sustinea, potrivit unei credinte mai vechi, cã orice idee, odatã scrisã, îsi pierde caracterul oral, viu, de circulatie permanentã si slefuire continuã, devine un lucru închis, mort, în zidul de cãrti, din bibliotecã”.
Cum multe dintre aforisme – adevãrate pilde de viatã si cugetare – erau rostite de Brâncusi în diferite ocazii pariziene; si cum capitala Frantei devenise centrul cultural al Europei încã de pe vremea iluminismului, în lumea artistilor din toatã lumea, vorbele de duh ori de întelepciune ale lui Brâncusi circulau ca orice folclor.
Devenit un vizitator constant al expozitiilor personale ori de grup, deschise în Franta, începând cu primul deceniu al secolului al XX-lea, Brâncusi obisnuia cu aceste ocazii sã se exprime aforistic în cataloage. Mai apoi în interviurile oferite presei si, fapt notabil, cãtre prieteni, apropiati, ca si în carnetele individuale. Multe, foarte multe dintre rostirile brâncusiene se circumscriau operelor sale de sculpturã. Dar, tot de foarte multe ori, ideatia lui Brâncusi viza domenii de cugetare, intrând spre principii, reguli si teorii ale artei, ale filosofiei, ale vietii, atingând cosmicul sau abstractul. Viziunea lui ca arhitect al ideii îl ducea spre contemplatii, juisând când a la Socrate, când a la Platon, când a la Aristotel.
Din aceastã perspectivã, aforismele lui Brâncusi nu reprezintã jocuri pure ale unei inteligente combinatorii, ci o complementaritate perpetuã a vietii personale, dar mai cu seamã a întelegerii simbolurilor sculpturilor aflate în diferite faze de lucru. Obsesia lui a fost zborul, desprinderea de pãmânt, de materia-biftec. Ruperea legãturilor cu efemerul, cu accidentalul l-a apropiat categoric de Henri Coandã, cel aflat atunci în perioada stabilizãrilor zborului cu avionul, apoi cu supersonicul!
Relatia sculpturã – arhitecturã sau arhitecturã – sculpturã s-a îngemãnat cordial la Constantin Brâncusi, alimentatã, de ce nu?!, de goticul marilor catedrale ale Europei. Numai cã românul vedea o sculpturã locuibilã. Astãzi, în multe tãri asiatice, zgârie-nori, de zeci si poate sute de etaje, constituie o înãltare pe verticalã destul de ametitoare, dar nu sunt sculpturi.
O întrebuintare utilitarã, Constantin Brâncusi i-o conferea doar „Coloanei infinitului”. Dar viziunea de arhitect se poate descoperi si în cazul multor realizãri – de la cele de început precum „Rugãciune”, pânã la „Monumentalul ansamblu” de la Tg. Jiu.
Eminescian vorbind, cei care nu-si deschid ochiul înãuntru, spatiul nemãsurabil si de necuantificat, nu pot întelege sculpturile brâncusiene. Contemplatia austerã nu-i ajutã cu nimic dincolo de cercul strâmt al existentei.
Zicea Brâncusi:
„Contemplati lucrãrile mele pânã când le vedeti. Cei aproape de Dumnezeu le-au vãzut” (5).
Sau :
„Arta trebuie sã apropie, iar nu sã depãrteze; sã umple, iar nu sã sape prãpãstii – în bietele noastre spirite, si asa îndestul de rãscolite de întrebãri” (7).
„A vedea în depãrtare este ceva, însã a ajunge acolo, este cu totul altceva” (14).
„Materia însãsi trebuie sã sugereze (uneori) subiectul si forma. Si ambele trebuie sã vinã din interiorul materiei, iar nu sã îi fie impuse din afarã” (17).
„Colaborarea intimã între artist si materialele folosite, precum si pasiunea care uneste bucuria meseriasului cu elanul vizionarului, îl duc pe rând la esentializare, la forma ideii în sine”.
„Sculptorul trebuie sã îsi punã spiritul în armonie cu spiritul materialului” (19).
„Forma si proportiile sale echilibrate sunt marele DA; prin ele, noi ajungem sã ne cunoastem pe noi însine” (30).
„Arta trebuie sã odihneascã si sã vindece contrarietãtile interioare ale omului. Aceste contrarietãti derivã din însusi destinul lui si din tragedia lui. Arta are si aceastã misiune terapeuticã: sã ne amintim numai de Catharsisul aristotelic” (31).
„Cine nu iese din Eu n-atinge Absolutul si nu descifreazã nici viata” (35).
„Lumea poate fi salvatã prin artã. Artistul face, în fond, jucãrii…pentru oamenii mari, el este ca si viermele de mãtase” (36).
„Când creezi, trebuie sã te confunzi cu Universul si cu elementele. Si pentru ca sã realizezi ceva, nu trebuie sã nu fii tu însuti si sã te distrugi. Si trebuie sã cauti mereu sã scapi de maestri. Nu ajunge sã posezi idei. Simplitatea formei, echilibrul precis si matematic, arhitectura trebuie sã le pretuim tot atât de mult, cât si materialele. Hedonismul acestora este ultima mea preocupare, în acest sens, si putini o înteleg” (41).
Am retinut doar câteva rostiri brâncusiene, circumscrise viziunii de arhitect, pe care Sculptorul le-a notat, ele devenind o portitã de deschidere a unei gândiri mereu nelinistite. În ultimul aforism (41) sunt reunite câteva notiuni de geometrie-n spatiu, specifice, intrinseci atât arhitecturii, cât si sculpturii. Dacã Schelling definea arhitectura drept muzicã solidificatã, am conchide si noi cã multe opere de sculpturã ale lui Constantin Brâncusi sunt forme ale unei arhitecturi muzicale. Iar omul Brâncusi, „cu natura lui afurisitã”, cum reiese dintr-o scrisoare din iulie 1964, trimisã lui Petre Pandrea de arhitectul Octav Doicescu, a avut o „personalitate aforisticã”, un fel de „silence dans l ‘oiseau”.