Despre comunism şi cauzele interne ori raţiunile externe ale prăbuşirii lui vorbesc întruna, de un sfert de secol încoace, numai învingătorii, de fapt, doar purtătorii de cuvânt – autorizaţi şi mai ales improvizaţi – ai victoriei asupra lui. Cum se întâmplă, învinşii n-au avut drept la cuvânt decât, în primă instanţă, la procesele ce li s-au intentat. Abia după aceea câţiva dintre membrii de rang înalt ai nomenclaturii „decăzute“ din drepturi au publicat cărţi de memorii şi evocări despre, vorba cuiva, „ce a fost, cum a fost“. Cel mai proeminent dintre aceştia, intelectual autentic, prozator remarcabil şi strălucit eseist este dl Dumitru Popescu, cel pe care foştii disidenţi, reali sau închipuiţi, nu-l iartă pentru vorbele usturătoare despre anumite… „grajduri ale lui Augias“… În amplul său eseu intitulat Evocări din «prima fază» (România literară nr. 26/20 iunie 2014) întâlnim vocea unui învins care, privind înapoi fără aprigă mânie ori nostalgie resentimentară, avertizează printr-o analiză cuprinzătoare şi tăioasă asupra celei mai rele şi nefaste erori cu privire la judecata de valoare despre istoria prăbuşirii comunismului: viziunea mitologizantă şi triumfalistă a noii „eliberări“ petrecute acum un sfert de veac. Această viziune preia (a preluat!) cu o uluitoare rapiditate vechiul şi repetabilul mit al eliberării şi al victoriei (ŕ la Pyrrhus?), cu toate fatalele mijloace propagandistice ţinute să proslăvească festivist şi populist noua intrare a României în Europa şi în noua lume, a capitalismului eliberator şi promiţător de râuri de lapte şi miere pe uliţele patriei iarăşi eliberate! Avertismentele conţinute şi subînţelese din analiza rece şi profundă a etapelor distincte ale istoriei întreprinsă în eseul său de Dumitru Popescu denunţă semnele şi simptomele amplei manipulări în forme mitice şi eroice a unui fenomen-eveniment istoric asupra consecinţelor pe termen lung ale căruia este prematur şi chiar iraţional să se tragă o concluzie, oricare ar fi ea. Spre deosebire de noii cântăreţi mitizanţi ai evenimentelor din urmă cu 25 de ani, dl Dumitru Popescu este un om care a făcut istorie şi a suferit istoria pe care a făcut-o: devine prin aceasta un „învins“ creditabil a cărui privire demitizantă, lucidă şi critică asupra unui defect cutumiar al „specificului“ nostru naţional merită cu prisosinţă luată în seamă şi considerată cu respectul deplin al obiectivităţii nepărtinitoare. Tăria cu care „învinsul“ priveşte drept în ochi relele, dar şi binele istoriei la care a contribuit să se facă îi dă acest drept. Pe de altă parte, constituie un privilegiu al învinsului posibilitatea şi capacitatea de a vorbi din interior, în deplină cunoştinţă de cauză, despre perioadele diferite şi episoadele distincte sub care s-a petrecut dezvoltarea ori, din contră, „retrogradarea“ societăţii din jumătatea de secol a comunismului românesc. Deficitul analitic al privirii „din avion“ aruncate asupra acestei jumătăţi de secol istoric nu este trecut cu vederea într-un eseu analitic, evocativ, dar şi schiţă de veritabilă şi nuanţată filozofie politică. Astfel, dl Dumitru Popescu, dubitativ cum îi stă bine unui veritabil intelectual şi analist, nu se dă în lături să pună sub semnul unor întrebări oneste, grave şi raţionale, un document ce ia în mintea unora proporţiile unei Biblii a „anticomunismului“, mai presus de analiza fie şi „ticăită“, dar sistematică şi riguros etapizată a unei perioade relativ întinse din istoria dramatică şi tragică a României: „Ne rămâne să ne întrebăm cât de corecte au fost şi sunt caracterizările făcute de «groparii» regimului defunct. Există un document public de rang prezidenţial care şi-a asumat, chipurile, rolul de bilanţ al epocii, în spatele căruia se aflau şi foşti propagandişti comunişti, deveniţi apologeţi ai capitalismului. Dar documentul, ca şi o mulţime de contribuţii publicistice individuale, ce oferă românilor? O imagine cât de cât veridică a aproape o jumătate de secol de experiment social, practicat după model sovietic, întâi sub cizma dominatorului, apoi în opoziţie cu acesta, dar sub ameninţarea sa neîncetată? Lasă aceste lucrări viitorimii portretul adevărat al fragmentului de istorie naţională, o sinteză sociologică de minim realism, o concluzie cât de cât obiectivă demnă de crezare, din care urmaşii să poată reţine ceva relevant pentru ziua de mâine? În primul rând, să nu uităm, nu doar categoriile enumerate mai sus au fost autorii vânzolelii în care s-a produs «îngropăciunea», rolul decisiv în această afacere l-au avut marile puteri – SUA şi ceilalţi occidentali, pe de o parte, care nu încetaseră o clipă «să ţeasă la gherghef», iar pe de alta, URSS însăşi, intrată pe neobservate în colaps sistemic. Cum au decurs lucrurile în realitate? Trebuie recunoscut, e fapt unic în istorie, ca un sistem, pentru pieirea căruia mulţi se rugau de şaptezeci şi ceva de ani, să devină deodată ţinta atacului atât a rivalului de totdeauna, cât şi a protagonistului său en titre, uniţi miraculos în aceeaşi pasiune demolatoare“. Destin mioritic! – îţi vine să spui. Lăsând la o parte ideea, nerealistă!, despre „concluzia obiectivă“ şi „demnă de crezare“ pe care eseistul o invocă în treacăt ştiut fiind că nimeni nu poate pretinde, istoriceşte, natura „obiectivă“ a unei concluzii – să ne mulţumim (resemnăm?) cu modesta părere că trecutul a fost, este şi va fi din ce în ce mai… imprevizibil. De o însemnătate excepţională este observaţia eseistului cu privire la cei doi „aliaţi“ incompatibili şi paradoxali, deveniţi în ochii săi „groparii“ celui de-al treilea, ai comunismului: privind lucrurile din acest unghi insolit, e poate cazul să ne mulţumim a zice iarăşi, ca în alt mare moment istoric, că sistemul fu doar ocazia, iar nu cauza „îngropării“ despre care-i vorba?! Sunt şi alte observaţii de un interes major şi excepţional în eseul analitic al dlui Dumitru Popescu. Dintre ele mai menţionez doar una, lăsând cititorului ocazia de a le înregistra pe celelalte. Este vorba despre beneficiile dezgheţului şi deschiderii de la mijlocul anilor ’60, urmate de formele din ce în ce mai ritualizate şi retrogradate într-un dogmatism ucigător din aşa-numitul „deceniu satanic“ (cf. Mircea Zaciu), o perioadă în care, după primăvara pragheză, cultul personalităţii e nutrit în România de „o inhibiţie stresantă“ luând forma „maniei demonizării greşelii“. Puternică literar, descrierea efectelor mortificante ale „negativizării greşelii“ în acele „adevărate întâlniri de magie neagră aparţinând parcă unui Ordin secret“ ne poartă înapoi, spre tragedia lui Pătrăşcanu şi spre teribilele pagini memorialistice din Monarhia de drept dialectic ale lui Belu Zilber, şi anume paginile despre Universul dosarelor, boală mortală, epidemia de suspiciune care a însoţit naşterea, dar şi ultima lungă răsuflare a comunismului românesc rămas cu tiparul concentraţionar sovietic sub piele: „Partidul trebuie să fie sigur pe membrii săi – spune Zilber –, cere de la fiecare comunist sinceritate absolută. Desigur, ideile ascunse au oarecare importanţă. Mult mai importante pentru dovada sincerităţii sunt păcatele necunoscute, însă verificabile, şi intimităţile. Crime, furturi, escrocherii, sperjur, minciuni, viaţă sexuală, cu toate detestabile până la vicii mărunte, constituie adevărata bază a unui dosar serios al membrilor de partid, al foştilor membri de partid, al celor care n-au fost acceptaţi, al celor care ar putea deveni membri de partid. Imensul aparat al cadrelor şi poliţiei este pus în mişcare pentru a aduce sau certifica datele necesare identificării unui om. Actualii, foştii şi viitorii delincvenţi politici au şi ei asemenea dosare făcute de organele de poliţie. În fine, restul locuitorilor, fiindcă niciodată nu se poate şti ce le poate trece prin cap, au dosare preventive. Planul economic central, pe de altă parte, implică decizii centrale care nu pot fi luate fără nesfârşite dosare despre lucruri şi oameni… Prima mare industrie socialistă a fost aceea a producţiei de dosare… Cine este proprietarul dosarelor este proprietarul întregii existenţe, iar cine le alcătuieşte – creatorul acesteia. Oamenii reali sunt reflexul dosarelor… Cine va studia peste o sută de ani Mont-Blanc-ul de dosare lăsate de socialism va fi îngrozit de monştrii creaţi pe hârtie în prima jumătate a secolului XX…“ Cultul monstruos al suspiciunii şi delaţiunii întreţinute şi organizate riguros de Securitate a însoţit decesul comunismului. Poate fi adevărat că dezgheţul şi liberalizarea de până în ’68 s-au datorat lui N. Ceauşescu, dar nu-i mai puţin adevărat şi că tot lui i se datorează şi ce a urmat: „În România, Nicolae Ceauşescu a acuzat în public pe Gheorghiu-Dej, Chişinevschi, Alexandru Drăghici de a fi iniţiat procesul Pătrăşcanu, dar n-a mers mai departe. Încetul cu încetul – constată Belu Zilber – s-au dat uitării cele spuse la Plenara CC al PCR din 24 aprilie 1968 şi la adunarea activiştilor din Bucureşti în 24 aprilie 1968, numele lui Pătrăşcanu este pomenit cu discreţie, iar al lui Kofler, al doilea asasinat, nu este amintit niciodată“.
Cum vedem, şi morţii puteau să cadă sub cortina vişinie a suspiciunii şi pândei în dosul căreia stă întotdeauna câte un Polonius mereu înjunghiat şi de fiecare dată înviat din morţi. Asemenea maladii de „seră” politică, cultivate, întreţinute şi transmisibile concentric la nivelul unui partid şi al unei întregi societăţi sunt evocate în eseul lui Dumitru Popescu, în ochii căruia binele pe care l-a putut întruchipa Ceauşescu nu-l exonerează de „vina pentru daunele antiromâneşti şi la care contribuise înainte (…) Îi vom reproşa întotdeauna – scrie spre finalul eseului său – aceste cedări, în special rolul frenatoriu din ultimul deceniu, fără a ne substitui, de asemenea, istoriei, în cumpănirea între meritele primilor ani ai mandatului şi derapajul retrograd în care s-a angajat în anii ’80”. În plan literar, Dumitru Popescu este autorul câtorva romane politice memorabile despre umanitatea friabilă a unei epoci, în care personajul delicat şi meditativ dintr-o „dimineaţă înşelătoare” îmbracă în altă parte a trilogiei Pumnul şi palma, înfăţişarea granitică a unei „cariatide” incasabile, cu viaţa personală exilată, de nu extirpată, ilustrând un caz de fractură voluntară a personalităţii: o formă de alienare socialistă pe care „romanticul” Marx o înghesuia în regim capitalist. Sub acest aspect, trilogia romanescă Pumnul şi palma îşi dezvăluie nucleul său „disident” în interiorul ideologiei pe care, în chip manifest, o slujeşte. Atât de actuale şi de influente după ’89, „dosarele” fricii şi suspiciunii influenţau decisiv, cum vedem, existenţa literaturii şi a personajelor literare dinainte de anul când „regimul” fu împins de groparii săi în fosa funerară. Învinşii ies dintr-o istorie pe care învingătorii se grăbesc s-o repete …
Autor: C. StănescuApărut în nr. 4752014-07-10