G. Calinescu, umorul si ardelenii (schita unei idei)

E un fapt evident în istoria literaturii ca G. Calinescu si ardelenii sunt diferit înzestrati afectiv si deosebit echipati intelectual pentru critica, pâna la a fi perceputi într-o opozitie radicala în modul de a întelege spiritul critic.
Critica literara e, în primul rând, o problema de exprimare a unui gust estetic, iar exprimarea e, necesarmente, o chestiune de talent. A avea talent în critica presupune a fi stralucitor si convingator în exprimarea gustului propriu, ceea ce, în esenta, înseamna a fi calinescian.
Ardelenii cred, în general, cu putine exceptii de-a lungul timpului, ca a face critica literara depinde în primul rând de metoda si seriozitate, iar apoi de idei si de rabdare (rabdarea de a-i întelege pe altii). Ideile decurg din metoda, iar rabdarea din seriozitate. Talentul vine la urma, daca vine, dar poate sa nici nu vina pentru criticul ardelean.
De aici nu trebuie sa rezulte nici ca G. Calinescu nu ar avea metoda si idei, nici ca toti criticii ardeleni nu ar avea talent, ci numai faptul ca G. Calinescu si ardelenii pretuiesc prioritar calitati diferite: G. Calinescu, sudic prin excelenta – ilustreaza talentul, adica seriozitatea jucata cu umor, iar ardelenii, nordici de la natura – cultiva metoda, adica seriozitatea pe deplin asumata, fara gluma si joc. S-ar parea ca primul e definibil, ca nota contrastanta ireductibila, prin umor, iar ceilalti – prin umori. De aceea nici nu se prea iubesc unii pe altii, dupa cum o dovedesc destule exemple si situatii.
Daca premisele sunt corecte, putem deduce, cu o relativa validitate, doua concluzii logice: prima, care e sigura, ca G. Calinescu nu putea fi ardelean, nu se putea naste peste munti, si a doua, care nu e tocmai sigura, fiind deci discutabila, ca ardelenii nu pot fi calinescieni.
Adevarurile pot fi verificate. Nu e cazul celui dintâi adevar concluziv: se stie prea bine ca G. Calinescu nu are nimic ardelenesc, nici în biografie, nici în critica sau literatura pe care le-a scris.
A doua concluzie se verifica si ea usor, cu oarecare perspicacitate si putina simplificare. Toata critica universitara ardeleana e fie explicit anti-calinesciana (ca în cazurile notorii ale lui G. Bogdan-Duica si D. Popovici), fie pur si simplu necalinesciana (aici se pot însira cele mai multe nume de indiferenti fata de G. Calinescu), dar necalinesciana chiar când îl admira pe G. Calinescu (ca în cazul lui Mircea Zaciu, posibil a fi urmat de alt sir de nume, al admiratorilor necontaminati de calinescianism).
O alta aripa însemnata a criticii ardelene o alcatuiesc cerchistii sibieni (de la I. Negoitescu si Cornel Regman la Ovidiu Cotrus si Nicolae Balota), anticalinescieni mai temperati sau mai vehementi pentru ca îi obliga lovinescianismul lor fundamental.
Echinoxistii cei mai îndrazneti si mai de calibru, de la Marian Papahagi la Corin Braga, de la Stefan Borbély la Adrian Tudurachi, vor sa iasa din alternativa Lovinescu-Calinescu înspre un comparatism european al unui stadiu postcalinescian.
Quod erat demonstrandum: ardelenii nici nu vor, nici nu pot sa fie calinescieni. Muntenii si moldovenii, cei mai multi dintre ei, vor sa fie calinescieni, întretinându-si cu mândrie iluziile, dar nu stiu ca nu pot sa fie, pentru ca a fi calinescian nu e doar o chestiune de talent si histrionism, ci o problema de geniu.
Salvarea noastra a tuturor, doritori sau nedoritori sa fim calinescieni, e ca, la drept vorbind, a fi calinescian e, la urma urmei, imposibil. G. Calinescu e, oricum, inegalabil si irepetabil, dupa cum ar trebui sa recunoastem cu o blânda resemnare. Asa ca e mai onest si, poate, mai comod sa fii critic ardelean, pentru ca e mai usor realizabil decât sa fii critic calinescian (o utopie).
Oricum ar fi spiritul nostru critic în modulatiile lui regionale (ardelean, muntenesc sau moldovean), daca mai pot exista aceste distinctii astazi, o exigenta si o confruntare sunt inevitabile: sa fim demni de posteritatea lui G. Calinescu, zeul nostru tutelar.
Noua istorie literara nu se poate face fara recunoasterea acestei suveranitati.