Muzeul National „George Enescu“, împreuna cu Uniunea Compozitorilor si Muzicologilor din România, a organizat în Aula Palatului Cantacuzino, în seara zilei de 19 martie, un recital extraordinar al pianistului Sorin Petrescu.
În ciuda faptului ca acesta este unul dintre cei mai buni pianisti români, cu o activitate remarcabila în strainatate si în salile de concert din vestul României, stagiunile bucurestene nu au parte de prezenta sa aproape deloc. Evident, faptul este o urmare a lipsei de interes (ca sa nu spun mai mult) din partea responsabililor cu organizarea stagiunilor de la Sala Radio sau de la Ateneul Român, pentru ca este nefiresc ca unui asemenea muzician de valoare sa nu i se ofere ocazia de a cânta în compania orchestrelor fruntase ale tarii, mai cu seama ca statutul sau profesional îi confera acest drept, Sorin Petrescu fiind solistul Filarmonicii „Banatul“ din Timisoara.
Periplul muzical pe care pianistul ni l-a propus în seara mai sus amintita a evidentiat, pe de o parte, calitatile sale muzicale – tehnica pianistica desavârsita, tuseu impecabil, o intuitie muzicala remarcabila si o perfecta cunoastere si asumare a stilurilor, atât de diferite, relevate printr-o permanenta gândire orchestrala a discursului muzical –, iar pe de alta parte, a scos la iveala o componenta a personalitatii artistului, rar întâlnita la alti interpreti, si anume gândirea de tip regizoral prin care a condus înlantuirea pieselor (romantice, impresioniste, contemporane), într-un continuu ascensio, conform legilor nescrise ale spectacolului. Formula perfecta pe care o anuntam în titlu consta în faptul ca, prin alaturarea, într-o logica demna de invidiat, a unor compozitori foarte diferiti, Sorin Petrescu a alcatuit un fascinant puzzle muzical. În felul acesta, melomanul venit sa asculte Liszt sau Debussy a avut prilejul sa ia contact si cu o altfel de muzica, contemporana sau de avangarda, de o calitate exceptionala, apartinând unor minunati compozitori români: Constantin Silvestri, Anatol Vieru, Carmen Cârneci si Octavian Nemescu. Reversul medaliei este, desigur, valabil în egala masura.
Scrupulozitatea cu care Sorin Petrescu si-a organizat aparitia meteorica în Bucuresti ne este demonstrata si de titlul dat de artist recitalului sau, „conCentrice“, inducându-ne, din prima clipa, senzatia de fluid sonor ce ne învaluie continuu, în spirala. Iar magia interpretarii sale ne-a facut sa ne dorim ca acest fluid sa nu se sfârseasca, sa nu se risipeasca. O data în plus, minutiozitatea elaborarii actului sau artistic se evidentiaza în textul cu profunde conotatii poetice pe care Sorin Petrescu l-a prezentat în programul de sala:
„Suntem expusi la vibratiile acustice carora am învatat sa le impunem norme. Sunetul ne reaminteste ca totul este o succesiune de începuturi… altminteri, ne sta în fire sa ne deprime fiecare lucru care se termina. Ne consoleaza primele armonice, ne departam fugind spre ultimele… Înca nu am ajuns la muzica. Desi stim de unde vine sunetul, nu stim de unde vine muzica. Ne atasam de evenimentele parcursului pe care le numim: categorii estetice, stiluri, epoci. Suntem atenti la detalii, asteptam înfiorari, adulmecam întelesuri. Cel mai anevoie este sa strapungem timpul, înapoi, prin desisul de aparente… spre gestul originar. Ne mai dorim? Mai încercam?“
Dupa ce ochiul a atins aceste gânduri asternute pe hârtie si a mai citit înca o data titlul, eliberarea de grijile cotidiene s-a si produs, asemenea impresionantei experiente ce se traieste la intrarea în templele budiste, când purificarea celor care le calca pragul are loc prin spalarea cu fum a fetei.
Spectacolul s-a deschis cu o lucrare compusa de Franz Liszt, „Sf. Francesco d’Assisi predicând pasarilor“, o piesa pe care putini pianisti o au în repertoriu. Câteva minute bune, zarva pasarilor, creata prin salbe de sunete repartizate numai în registrul acut al pianului, confera acestei lucrari un aer foarte modern, contemporan, relevând personalitatea vizionara a compozitorului. Dupa care, momentele de predica, realizate printr-un parcurs calm al sonoritatilor consonante, când luminoase, când grave, nu fac decât sa accentueze zbaterea continua de aripi si ciocuri neostoite, totul într-un discurs pianistic realizat cu un fantastic control al proportiilor, al duratelor frazelor si al suspensiilor de expresie. În prelungirea acestei lucrari surprinzatoare prin claritatea trairilor, Sorin Petrescu pare sa fi ales o replica peste timp ce apartine compozitoarei Carmen Cârneci, „conSolar“. Muzica, având o scriitura clasica, cu sonoritati decantate si mereu impulsionate de un pronuntat avânt romantic, a dat o noua dimensiune solara starii noastre „conCentrice“. Am asistat, de data aceasta, la un dialog al pasarilor cu „ucenicul vrajitor“. Întreaga atmosfera tesuta, pas cu pas, cu mare precautie, se rupe brusc, determinându-ne starea de perplexitate în fata inevitabilului. Un exceptional final care pur si simplu îti taie rasuflarea, lasa loc de continuare, te stârneste, te face sa vrei sa asculti mai mult, efect pe care, cu siguranta, a mizat si realizatorul acestui inspirat spectacol sonor. „Sf. Francesco de Paola mergând pe valuri“ a fost lucrarea care a continuat mirajul. De data aceasta, Franz Liszt impune pianistului o tehnica eclatanta, fara de care piesa ar putea deveni aproape anosta. În cazul de fata, însa, pianistul ne-a uluit de-a dreptul cu cavalcadele lui sonore, adevarate luminatii, oferind profunzime muzicala printr-un simt perfect al constructiei discursului si un control incredibil al dinamicii si tempo-ului.
Parca nicio alta piesa nu putea fi mai potrivita în continuare decât „centriFuga“ lui Octavian Nemescu. O lucrare scrisa acum treizeci de ani, dar de o modernitate actuala înca. Muzica imaginata de Octavian Nemescu si decantata prin interpretarea lui Sorin Petrescu ne reveleaza alchimia perfecta dintre sunetul viu, iesit din carnea si „respirarile“ interpretului si cel provenit din mediul electronic, îndelung elaborat. Sonoritatile benzii, la început evanescente, ajung sa devina obsedante, ca într-un cosmar. Sunt din ce în ce mai sticloase, mai taioase, dar – culmea! –, fara a deveni violente. Sonoritatile pianului apartin unui personaj ce încearca din rasputeri sa evadeze din visul care îl tine prizonier într-o camera cu pereti albi si bine antifonati. Surprinzator, Nemescu reuseste prin sunete sa creeze senzatia aparitiei bruste, pe scena, a acestei fiinte zbuciumate. Prin renuntarea deliberata la latura onirica, prezenta sonora a pianului capata o anumita vivacitate, o pofta de viata, o revigoranta exuberanta. Aceia dintre dumneavoastra care veti fi avut ocazia sa participati la spectacolul „Lanterna magica“, celebru în anii ‘70-’80 în Cehoslovacia, veti putea aprecia mai lesne performanta componistica a lui Octavian Nemescu si interpretarea lui Sorin Petrescu. Într-o maniera asemanatoare, spectacolul amintit, unic în lume la acea vreme, reusea si el sa contopeasca doua lumi paralele, cea din film si cea din sala de spectacol, lumi delimitate de un ecran. Printr-o iluzie optica, publicul asista la materializarea, pe scena, a actiunii si a personajelor din film. Prin analogie, putem vorbi, în cazul piesei lui Octavian Nemescu, de o preluare a sonoritatilor imprimate pe banda de catre pian, prelungindu-se în felul acesta sugestia tribulatiilor fiintei din vis. Sunt adevarate flashback-uri realizate prin sonoritati taioase, printr-o anume bolboroseala si prin gesturi bruste, necontrolate. Personajul nostru se simte, si în viata reala, supravegheat, amenintat continuu. Se creeaza o ambianta în care, odata intrat, nu se mai poate iesi. Întregul fluid sonor ia forma unor pereti ficsi prin care poti privi, dar nu poti fi vazut.
Dupa toate aceste stari contorsionate si contradictorii, interpretul ne-a oferit un moment de plutire si chiar de scufundare într-un adânc în care lumina razbate: „Catedrala scufundata“ a lui Claude Debussy. Controlul perfect al sonoritatilor acvatice, cu perioade glaciale, transparente sau tumultuoase, inundate de lumina prin care se stravede catedrala, ne-a purtat ochii mintii printr-o galerie de picturi ale lui Claude Monet.
Revenirea la suprafata s-a petrecut cu ajutorul sonoritatilor stranii ale muzicii lui Anatol Vieru din piesa „Ricercare“. Compozitorul reuseste aici sa creeze senzatia de nemiscare, de plutire fara directie pe luciul de apa, asemenea aburului din zorii zilei, miscat de adieri sau rafale, luminat de subtirimea razelor sau înghitit de umbre, prins în vârtejuri tumultuoase pentru scurte perioade, spre a reveni obsesiv la starea de nemiscare, de liniste, de plutire, ca un suflet zabavnic înca pe aceasta lume, întru protejarea celor dragi.
Am parasit starea de imponderabilitate prin lucrarea lui Debussy, „Focuri de artificii“, o lucrare plina de virtuozitate, de exuberanta, de volute sonore sfichiuitoare sau irizari rafinate, o alternanta de stari ce impun o tehnica pianistica spectaculoasa, pâna într-acolo încât claviatura pianului începe sa scoata flacari si scântei.
Cred ca nicio alta lucrare nu putea închide mai bine acest miraj sonor decât piesa „Baccanale“ a lui Constantin Silvestri. Pe masura ce spectacolul crestea în intensitate, în multitudinea de trairi, te întrebai ce ar mai putea urma si, iata, Sorin Petrescu a atins punctul culminant prin aceasta capodopera a literaturii pianistice românesti. O lucrare de mare dificultate si spectaculozitate, care ne poarta în fascinanta lume a jazz-ului, a ragtime-ului, dar si în cea, nu mai putin lipsita de surprize, a jocului popular românesc.
Cu siguranta, o asemenea performanta ar trebui repetata, pentru ca starea de gratie e greu de atins si, odata ajuns la ea, îti doresti sa nu se mai sfârseasca sau sa-ti mai fie prilejuita si cu alta ocazie. Cu siguranta, o astfel de muzica, în stare sa induca starea de fericire, de satisfactie plenara, ar trebui ascultata de cât mai multi oameni. Cu siguranta, un astfel de pianist ar trebui sa apara pe scenele noastre muzicale cât mai des, ar trebui imprimat si recompensat cum se cuvine pentru meritele sale de catre responsabilii (daca exista!) ai prezervarii adevaratei imagini a culturii române, din care Sorin Petrescu chiar face parte.