Codul muncii a fost modificat de mai multe ori in ultimii ani. Din cele 304 de drepturi specificate de Codul Muncii ratificat in 2003, un numar de 246 sunt vazute ca fiind in favoarea angajatului, implicit punand, se pare, angajatorul intr-o situatie dificila avand in vedere competitia acerba de pe piata, care cere raspunsuri rapide, adaptare si flexibilitate. Ultimele interventii anuntate de catre executiv folosesc aceeasi argumentatie, de data aceasta urmarind o flexibilitate necesara nu doar capitalului, ci si angajatului pe piata muncii. De multe ori aceste cerinte vin chiar din partea unor organisme internationale ca Banca Mondiala sau FMI.
Flexibilitate vs. democratie in firma capitalista
Aceste politici se fundamenteaza pe un imaginar in care piata este locul care reglementeaza cererea si oferta in mod natural. A produce mai multa flexibilitate pentru forta de munca in ce priveste angajarile si a oferi angajatorilor mai multa libertate de a-si alege forta de munca inseamna doar a ajuta piata ca institutie sa faca exact ce ar trebui sa faca: sa gaseasca solutia de echilibru intre cerere si oferta, maximizand fericirea sociala. Odata cu destructurarea aranjamentelor Fordiste la sfarsitul anilor ’70, politicile neoliberale revin la increderea pe care liberalismul clasic o avea in mana invizibila a pietei, insa o aplica la toate domeniile vietii umane, la o scara ce depaseste cu mult imaginarul de secol XIX al parintilor fondatori. Modificarile de flexibilizare din 2005 au fost chiar cerute de Comisia Europeana pentru armonizarea legislatiei. Institutiile globale financiare si actorii supra-statali au devenit agenti-cheie care reglementeaza politic criteriile de flexibilizare a pietelor locale, iar inabilitatea de a urma aceste recomandari este considerata a fi un esec de adecvare la noile cerinte ale „pietelor“. Urmand aceste linii neoliberale a aparut si un nou discurs corporat stiintific exprimat de managementul resurselor umane (MRU), managementul calitatii totale sau al implicarii angajatilor. Ultimii zece ani au insemnat si in Romania o preluare masiva a acestui discurs hegemonic care se acopera intr-un invelis stiintific pentru a normaliza ca rationale flexibilizarea muncii, restructurarea locului de munca si adaptabilitatea angajatului. Noile studii de MRU conceptualizeaza si pledeaza analitic ca angajatorul sa poata sa plateasca mai putin si sa ceara mai mult, sa dea afara, sa angajeze flexibil pentru perioade scurte de timp si apoi sa ii implice in activitati de team building pe cei ramasi. Deseori angajatii denumiti „loiali“ sunt cei care nu isi dau demisia, plecand la chemarea altor oferte mai bune, asa cum ar face un adevarat antreprenor al propriului sine. In mod pervers, principiile care se aplica firmelor pentru a le face mai competitive nu sunt totusi principiile care se aplica si angajatilor. „Loialitatea“ apare astfel in mod viguros in discursurile manageriale pentru a-i normaliza pe cei care sunt mult prea interesati material, prea antreprenori, schimband locurile de munca precum palariile. Libertatea de a da afara, de a angaja, a schimba sau a restructura a fost intarita de discursul corporat de management al resurselor umane, care a incercat in aceste conditii sa gaseasca alternative pentru stabilizarea fortei de munca „utile“, precum oportunitati de invatare, schimbare a activitatii, deschiderea spre a deveni „creativ“ si de a te bucura de „timpul liber“.
Cu toate acestea, flexibilizarea nu inseamna in discursul produs de MRU mai putin control si mai multa libertate pentru angajati; din contra, implica elaborarea unor dispozitive tot mai sofisticate de constrangere, sau, in termenii unui manual de MRU: „Angajatul flexibil are nevoie în continuare de scopuri clare, resurse adecvate si o supraveghere adecvatã. Munca flexibilã înseamnã într-adevãr mai mult management“. Politicile neoliberale de flexibilizare a fortei de munca incepute in urma cu treizeci de ani in urma in epoca Reagan si Thatcher au dus la o intarire a relatiilor ierarhice si de subordonare in cadrul firmelor pentru a oferi suficient spatiu de libertate angajatorului, eroul capitalismului, singurul capabil de creativitate vizionara pe piata competitiva. Efectul nu a fost doar o crestere brutala al inegalitatilor de venit în interiorul firmei si a societãtii in ansamblu, peste tot pe glob, ci si o puternica individualizare si deconectare a angajatului de la efortul colectiv de apropriere a locului de munca. Flexibilizarea muncii este un discurs puternic depolitizator si autoritar.
Insusi conceptul de democratie in companii chiar pare un nonsens pentru spatiul economic, mai degraba un loc al expertizei si al imaginatiei antreprenoriale individuale decat al deliberarii si controlului colectiv. Politicile neoliberale merg in directia logicii pietei, a depolitizarii economicului, pentru a lasa jocul intereselor sa produca bunul public. In plus, la acest discurs neoliberal in Romania se mai adauga inca un strat ideologic: managerii folosesc tocmai trecutul socialist pentru a descuraja orice forma a angajatilor de apropriere colectiva a firmei in care lucreaza, pe care o clasifica ca pe o tara sindicalista a epocii precedente.
In reprezentarile noastre comune, conceptele de „spatiu public“, „consens democratic“, „deliberare“ au fost surghiunite undeva departe de vietile noastre cotidiene, in arena politica a discutiilor viscerale. Conceptul de democratie, asa cum este imaginat in acest moment, este strict deconectat de economic. Aceasta deconectare se datoreaza asumptiilor ascunse pe care le presupune notiunea de democratie.
Cele doua asumptii ale
imaginarului nostru democratic
Se argumenteaza in prezent in campurile culturale romanesti ca spatiul politic se instituie la limita dintre privat si public in mod analog agorei. Acest tip de concept al democratiei este unul puternic conservator, foarte convenabil capitalului si intelectualilor. Agora este un loc vid nelocuit (locuirea era interzisa), chiar daca marginit de catre institutii publice (institutiile delimiteaza piata). Politicul este tocmai acel loc liminal, intermediar intre public (institutional) si privat (interesul personal) care se constituie relational, prin interactiunea in spatiul public. Agora este locul in care se sintetizeaza interesele private in interese publice, intr-un spatiu de frontiera. Dar agora nu doar instituie, ci este si un spatiu in care persoanele participante la dezbatere trebuie sa se destituie pe sine ca persoane strict private; agora in care se discuta nu mai este nici un spatiu al locuirii, nici al institutiilor. De aceea, a fi cetatean nu este ceva dat in sine, din contra, este ceva la care se ajunge: pentru a fi capabil sa scapi de atributele tale private si sa te deschizi spre celalalt pentru a-l intelege este nevoie de mult exercitiu (si educatie). Prin articularea acestor multiplicitati private este posibila unitatea viziunii politice ca sinteza a pluralitatii.
1. Democratia capitalului. Acest concept intemeiaza o distinctie convenabila dintre privatul afacerilor si publicul politic. Democratia aceasta este agora persoanelor private cu afacerile lor organizate ca ceva particular, care se intalnesc ca persoane publice pentru a reglementa interactiunea dintre ele. Astfel, conceptul de democratie nu se poate aplica prin definitie spatiului privat, loc al pasiunilor, introvertitului, al bunului plac. Democratia devine politica prin faptul ca reglementeaza relatiile dintre afacerile private, prin limitarea reciproca, pentru a ajuta ca acestea sa prospere in jocuri de suma pozitiva. Ca urmare, democratia nu este posibila intr-o firma ca spatiu privat si nici macar nu este de dorit. Fiecare persoana este purtatoare a unui interes, fie angajat, fie angajator. Interesul angajatului este sa aleaga cea mai buna oferta de pe piata angajatorilor, rasplatind astfel firma care ofera cele mai convenabile conditii. Angajatorul este antreprenorul creativ care are responsabilitatea pozitionarii firmei pe piata, devenind astfel creatorul de bun public pentru publicul larg. De aceea, angajatorul are nevoie de toate instrumentele publice pentru a fi ajutat sa isi realizeze interesul privat, pentru ca piata transforma vicii private in virtuti publice. Capitalistul are nevoie de instrumentele de disciplinare ale angajatului pentru a-l putea inrola in productie. Democratia care se fundamenteaza pe aceasta distinctie foarte convenabila pentru capitalist intre public/privat legitimeaza instrumente hiper-ierarhice de organizare a firmei, in care „flexibilitatea“ si „adaptarea“ sunt instrumente deseori folosite brutal pentru a pune la punct angajatii.
2. Democratia intelectualilor. In mod paradoxal, agora este spatiul celor dezinteresati. Ca aceasta democratie sa functioneze, persoana privata trebuie sa-si depaseasca interesul privat. Agora este spatiul liminal in care are loc subtila alchimie a transformarii multiplului in unic. Privatul trebuie sa-si depaseasca orizontul limitat privat astfel incat sa poata da dovada de universalitate, de cuprindere a intereselor publice, care ii privesc pe toti. Trebuie sa dea dovada de empatie publica genuina. Altfel, nu este decat un lobbist, un traficant de influenta. Viziunea aceasta instituie evident forme ierarhice de puritate a dezinteresului. Iar „intelectualul“ se afla in varful acestei piramide. Termenul de „intelectual“ a fost instituit în luptele de putere postdecembriste ca o eticheta care prin definitie indica persoane dezinteresate de cele lumesti si interesate doar de probleme inalte ale spiritului. Prin urmare, cei care isi asuma eticheta de „intelectuali“ pot argumenta ca sunt vorbitori ai adevarului public necorupt de interes, iar daca se intampla sa fie si oameni de afaceri, ei devin „ctitori“ de firme care urmaresc binele public, nu interesul privat al profitului.
Democratia imaginata astfel nu face decat sa reproduca fantezia ca politicul reprezinta articularea publicului, iar economicul nu are nici o legatura cu publicul. Democratia este posibila doar pentru cei dezinteresati, pentru cei care pot face gesturi dezinteresate, care fac promisiuni altruiste legate de comunitate. Insa, din contra, democratia ar trebui sa fie a celor interesati, a celor patati de lucrurile marunte, de tranzactiile cotidiene si banale. Democratia ar trebui sa locuiasca in vietile noastre marunte, inclusiv in firmele si organizatiile in care lucram.
Civism si voluntariat
Deseori cand facem comparatii intre Occident si Europa de Est vedem ca ratele de participare si civism sunt mult mai scazute la noi. Romanii obisnuiti sunt criticati de discursul expert, ca nu au o „cultura civica“ suficient de dezvoltata si ca nu dorim sa facem „voluntariat“. O democratie genuina se fundamenteaza pe acesti doi piloni esentiali. Insa aceste doua concepte normalizatoare sunt foarte paguboase, de fapt nu sunt decat instrumente disciplinatoare, prin care intregi populatii sunt puse la punct si distribuite in rolul ingrat de invatacei de la hegemonii educatori intr-ale democratiei.
Problema „culturii civice“ vine din faptul ca e un concept esentializant, o substanta care se regaseste sau nu in indivizi si care face ca democratia sa functioneze. In acest discurs pagubos cultura civica poate fi invatata (poate chiar la scoala) dar, ca orice cunoastere, unii o stapanesc mai bine, iar altii, care nu sunt la fel de silitori, nu vor avea acest rezervor cognitiv care sa le permita sa devina cetateni deplini ai unei democratii vibrante. Foarte popular in stiintele politice in anii ‘60, in special in formularea data de Almond si Verba, acest concept revine in diferite deghizari. De exemplu: increderea ca lubrifiant al democratiei la Putnam, sau cultura maselor vs. a elitelor la Arend Lijphart.
Ratele de participare si civism sunt scazute in Est nu datorita faptului ca cei din Est sunt mai pasivi, ci mai degraba este vorba de modul in care este organizata si distribuita puterea.
In practica, statul nu este institutia monolitica diferita de societate si de care ne apara societatea civila, cum e adesea imaginat. Mai degraba intre ce e stat si ce e societate exista o gradatie continua foarte greu de dihotomizat, tocmai pentru ca statul este o retea incoerenta de organizatii, agentii, actori si obiecte, o retea articulata in mod complex, ale carei contururi institutionale sunt greu de trasat; unitatea este mai degraba o pretentie, o chemare la unitate. E mai productiv sa ne imaginam statul-societatea ca pe un camp de relatii in care acesti actori, obiecte, organizatii sunt situate si create in mod relational prin insesi diferentele de acces la resursele de putere. Participarea civica in Occident este facuta posibila tocmai de organizarea intr-un anumit fel al acestui camp de putere, o organizare ce produce un subiect care participa (obligativitatea voluntariatului in scoala, faptul ca el conteaza la CV pentru admiterea in diferite institutii etc.) si institutii care colecteaza si distribuie la nivel micro puterea si resursele de putere. Democratia participativa occidentala este de fapt un efect al modului de organizare a puterii si a co-interesarii. Nu inseamna doar ca administratia te instiinteaza de deciziile sale, ci presupune construirea unei infrastructuri sofisticate prin care o democratie participativa si un subiect cu o cultura a implicarii devine posibila. O democratie in care interesarea si co-interesarea este cheia pentru fiecare proiect. Insa ratele de participare la vot ne indica de fapt ca si in Occident acest mecanism este dezasamblat de neoliberalism.
A fi interesat nu te descalifica de la puncte de vedere in arena publica. Agora nu este locul oamenilor fara interese, oamenii de niciunde, oamenii ne-situati social, purtatori doar ai ratiunii, moralitatii si, eventual, ai interesului poporului. Aceasta pare a fi mai degraba democratia celor aparent dez-interesati, democratia cosmopolita legitimata de un camp intelectual care isi imagineaza spatiul public ca un loc al dezbaterilor intelectuale, in care puterea este pusa in paranteze, unde opinia nu este viciata de nimic. Acest tip de democratie este foarte convenabil capitalistului, atat occidental, cat si estic; acesta poata sa-si conduca firma ca si cum ar fi vorba strict de o afacere privata, care nu are nimic de-a face cu alti oameni si imperativul cooperarii; este un capitalist care ii priveaza pe angajati de demnitate prin scheme sofisticate de infrangere a vointei. Democratia este expediata in arena publica, undeva departe de vietile noastre cotidiene. In plus, canalele de drenare si opunere a intereselor noastre locale si contradictorii sunt obturate de aranjamente institutionale distante pe care nu multi le pot folosi tocmai fiindca e nevoie de cunoastere-expert pentru accesare. Distanta si dificultatea implicarii nu fac decat sa confirme ca nu ne implicam in viata publica, masele sunt apatice si fara apetenta pentru democratie. Iar cand o facem, masele nu sunt decat gloate isterice care striga nearticulat la politicieni, incapabile de discutii rationale. Dar aceasta nu e decat o profetie autoimplinita, in care canalele de articulare a intereselor sunt inexistente, iar apoi, cand devenim furiosi ca nu suntem ascultati, nu facem decat sa confirmam nebunia maselor.
Ca angajati, vietile noastre se desfasoara in campul relatiilor de putere din firmele si organizatiile noastre. Democratia ar fi exact acea forma prin care interesele noastre cele mai profunde ar fi legate organic de destinul altora cu care ar trebui sa decidem asupra celor mai bune modalitati de a actiona in calitate de colectivitati autonome. Civismul este atunci un act performat prin co-implicare si prin distribuirea micro a puterii la nivel de firma capitalista. Nu doar cei destepti si cultivati (civic) pot participa la spatiul public al dezbaterilor, ci toti cei direct interesati. Miza nu este sa colectam implicarea pentru crearea bunului public a actorilor rationali si detasati de lumea in care traiesc, care pot cantari la rece optiunile, ci, din contra, miza este tocmai de a prinde energiile celor care au un interes particular si localizat, care doresc sa evite pentru ei insisi un rau posibil sau care doresc pentru ei insisi un bine; dorim proiecte in jurul carora sa cream asamblaje de organizatii si actori mobilizati pentru a-si apara interesul. Sa cream mecanismele de producere a intereselor si a persoanei interesate. Sa incercam sa imaginam mecanismele prin care cei interesati pot sa ii cointereseze pe cei cu dorinte similare. Multe din aceste mecanisme deja exista in societatile capitaliste. Suntem in asa masura paralizati de ideea ca diferitele interese ale muncitorilor pot captura „firma“ si de faptul ca „masele credule de muncitori“ sunt incapabile sa inteleaga „piata“ care se releva doar antreprenorului creativ, incat ne e frica sa ne deschidem cu adevarat unei democratii bazate pe interesare si co-interesare la firul ierbii, in organizatii.
Deocamdata discursul stiintific politologic pozitivist nu face decat sa intareasca colonizarea si hibridizarea profunda dintre piata si democratie. Democratia este redusa acum la sisteme de competitie unde candidatii isi expun pe o piata electorala ideile, visele si credibilitatea, iar noi, ca la mall, alegem un candidat dupa brand, pe cel care se potriveste cu noi si stilul nostru de viata. La acestea adaugam sisteme de echilibrare institutionala si limitare reciproca astfel incat sa nu producem efecte monopoliste, la fel ca si pe piata. Scopul nostru este sa prevenim acumulari politice de tip Microsoft/Coca-Cola/Apple etc. O astfel de democratie in firme cu greu ar putea urmari logica votului zilnic la toate deciziile. Insa democratia aceasta a votului de piata nu e Democratia, e ceva mult mai putin. Avem nevoie de o democratie radicalã in care consensul este deschis continuu pluralitatii si minoritatii. O democratie a consensului in care scopul este sa gasesti propuneri acceptabile pentru toata lumea sau cel putin propuneri la care nu exista opozitie puternica. S-au facut multe in acest sens, avem concepte practice alternative. Ramane doar sa incepem sa imaginam organizatiile si altfel, pentru ca opozitia si asumarea colectiva a muncii sa fie posibile.
NORBERT PETROVICI / ALINA PETROVICI