„Hai sa platim si sa plecam, Agatha!“
Într-o toamna, la Bacau, un scriitor mi-a povestit un episod din viata asa-zicând politico-literara postbelica. În 1956, când Bacovia împlinea 75 de ani, conducerea Partidului Comunist si a statului de atunci a dispus organizarea unei festivitati de omagiere a autorului „Stantelor burgheze“ si al „Serenadei muncitorului“. În cadrul ceremoniei, la care, în stilul binecunoscut al regimului, au participat vârfurile nomenclaturii, marelui poet i-a fost conferita o înalta distinctie. Plapândul Bacovia, având-o alaturi ca întotdeauna pe credincioasa sa sotie, Agatha Grigorescu Bacovia, ea însasi poeta, se simtea stingher, era putin dezorientat si parca rusinat de stralucirea festivitatii de la care nu lipseau, fireste, gustarile fine si sampania. Unde mai pui ca era si prima lui iesire din casa dupa multi ani. Fusese adus la Palat cu o masina de protocol.
S-au rostit discursuri elogioase, ca de obicei în asemenea prilejuri, s-a recitat din lirica bacoviana, s-au servit bunatati. La un moment dat, când petrecerea nu se terminase, Bacovia i-a spus sotiei sale: „Ei, Agatha, acuma hai sa platim si sa plecam!“. Sa nu fi înteles poetul ca acolo nu se platea ca la restaurant?! Poate ca a vrut sa faca o nevinovata gluma („O, tara trista, plina de humor…“)?! Oricum ar fi, îndemnul adresat Agathei tradeaza ceva din constiinta unui om care pe de o parte nu a asteptat vreodata sa i se dea ceva si nimeni nu i-a oferit ceva gratis, iar, pe de alta, convingerea ca în viata totul se plateste si trebuie platit… Mai ales când esti poet, si înca unul „adormit pe carti într-o provincie pustie“. Numai nulitatile lucrative, fie ele si autoproclamate elite, nu platesc nimic. Ele încaseaza… Dar episodul îmi apare simbolic si în ceea ce priveste un destin colectiv. Destinul unui neam caruia nu doar ca nu i s-a dat si nu i se da ceva fara a plati cu vârf si îndesat, nu doar ca mereu i s-a luat si i se ia, dar a fost si este obligat sa plateasca si oalele sparte (sau furate) de altii, inclusiv de cozile de topor si hotii autohtoni. Destinul unui neam – oare mai trebuie spus? – a carui cea mai intima fibra a fiintei sale n-o pot exprima decât mari creatori, mari poeti ca Bacovia…
Lumea ca text
Am regasit de curând niste însemnari pe care mi le-am facut atunci când, cu multi ani în urma, am citit „Copacul omului“, un roman de Patrick White, ce m-a transportat într-un continent îndepartat si singur despre care noi, europenii, stim înca destul de putin: Australia.
În centrul unei lumi care tocmai se nastea pe acele miraculoase tarâmuri de la antipozi, romancierul plaseaza un barbat si o femeie. Autorul, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura, reface de fapt mitul cuplului primordial într-o naratiune ale carei proportii, ale carei acorduri grave, tulburatoare amintesc de marile epopei. În fluxul întâmplarilor ce se succed în existenta personajelor survine la un moment dat un episod ce se încarca de o semnificatie aparte. Femeia gaseste într-un sertar un carnetel pe care i-l daruise cineva demult, când baiatul ei era mic. Acum, femeia si barbatul ramasesera singuri, fiica si fiul lor fiind plecati departe, fiecare la rosturile lui. Mama îsi aminteste ca îsi îndemnase feciorul sa-si scrie în acel carnetel un jurnal. „Ma gândeam ca ar fi un lucru bun“, îsi aduce ea aminte, apreciind însa acum: „Poate ca era o prostie. Sa ceri unui baiat sa-si noteze ce face. Cred ca baietii nu privesc înapoi. Fac ce au de facut“. Barbatul îi cere carnetul pentru a-si nota în el „niste lucruri“, iar femeia, bucuroasa de a-i fi gasit întrebuintare, i-l ofera. „Barbatul se întoarce la scaunul sau din marginea camerei si se uita la carnetul gol, încercând sa gândeasca la ce avea sa scrie în el. Paginile albe în ele însele erau simple si complete. Dar trebuie sa existe anumite cuvinte simple care sa fie la îndemâna lui si cu ajutorul carora sa poata face mai multa lumina. Ar fi vrut sa scrie un poem sau o rugaciune în carnetul gol si se gândi câtva timp la ideea asta amintindu-si de piesele lui Shakespeare pe care le citise culcat pe burta, ca adolescent, dar toate cuvintele ce-i veneau în minte erau cuvintele rigide ale unei literaturi pe jumatate uitate, ce nu aveau nici o legatura cu el. Si astfel carnetul ramase gol. Îsi vedea de treburi, arând, spintecând, mulgând, recoltând, golind galetile si umplându-le. Toate aceste actiuni erau bune în sine, dar nici una din ele nu-i aducea o explicatie a starii sale de visare, asa cum ar fi putut s-o faca vreun cuvânt tâsnind ca un fulger din creierul sau“.
Dar cât timp va ramâne caietul gol? E de presupus ca pâna când toate acele actiuni mereu repetate, bune si utile, devin text, devin literatura. Carnetul gol asteapta scriitorul care „sa faca mai multa lumina“, sa transforme virtualitatea în realitatea textului. Si din când în când, scriitorul chiar se iveste. El a putut fi, iata, Patrick White însusi. În episodul evocat aici vad momentul când „Copacul omului“ e pe punctul de a deveni roman, de a deveni poveste…
Caderea în suflet
Personajul narator din romanul lui Constantin Toiu „Caderea în lume“ cunoaste o femeie pentru care o scriere literara – „La Grandiflora“, a lui Gib Mihaescu – constituie un reper la care îsi raporteaza întreaga viata. Mita, asa se numeste protagonista, rasfoieste cartea si reciteste pasajele subliniate de ea, cândva, într-o stare de efuziune care o face dintr-odata mai tânara si frumoasa. „Si bucuria te face frumos; seninatatea te pastreaza; dar ea, bucuria, îti readuce instantaneu pe fata tineretea“, observa cel ce o asculta. Pentru Mita, care întinereste instantaneu la relectura acelor pagini din deceniul al treilea al secolului trecut, pagini care îi evoca clipele poate cele mai fericite ale unei vieti acum ajunsa la crepuscul, nimic nu se schimbase, nici chiar anotimpurile. Anotimpurile ei sufletesti ramasesera racordate la cele din romanul lui Gib Mihaescu.
Niciodata nu poti sa stii si nici macar sa banui cum cade o carte în lume si în sufletul unui cititor!
Irepetabila sansa
La vârsta de 90 de ani, W. Somerset Maugham se confesa într-un interviu: „În anumite momente simt o dorinta atât de arzatoare de moarte, încât as fi în stare sa alerg spre ea, asa cum m-as arunca în bratele unei femei. Îmi da aceeasi exaltare pe care mi-o dadea, cu ani în urma, viata. Gândul la ea ma îmbata. Mi se pare ca îmi ofera libertatea ultima si absoluta. Îmi ajunge tot ce am avut. Sunt, într-adevar, unele zile când mi se pare ca am facut de prea multe ori totul, ca am cunoscut prea multi oameni, am citit prea multe carti, am vazut prea multe tablouri, statui, biserici si case frumoase, si am ascultat prea multa muzica“.
Voluptatea mortii ca reflex al unei vitalitati debordante. Rareori se poate auzi un convingator elogiu adus vietii. Îl egaleaza si de fapt îl întrece pe cel rostit de Bertrand Russel care a trait 95 de ani. Marele matematician si umanist, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura, adevarata „Curte de casatie“, la nivel mondial, privind problemele pacii si drepturilor fundamentale ale omului, scria în prefata la „Autobiografia“ sa ca, dupa perioade lungi de singuratate si suferinta, dupa ce a cunoscut profund ce înseamna viata si dragostea, mai ales dragostea, asteapta sa închida ochii pentru totdeauna cu seninatate si cu sentimentul împlinirii si senina nostalgie: „Aceasta a fost viata mea. Gasesc ca merita sa fie traita si as mai trai-o bucuros daca mi s-ar oferi o astfel de sansa“.