Pentru a XXI-a oara, în septembrie, întru omagierea numelui lui George Enescu, s-au reunit la Bucuresti glorii ale artei interpretative nationale si universale. Sub acelasi directorat artistic de prestigiu ca la ultimele cinci editii, cel al lui Ioan Holender, festivalul si-a pastrat structura, durata, bogatia de manifestari, diversitatea stilistica si înalta calitate. Si din nou, asa cum scriam si în anii anteriori, se observa ca similitudinea cu celebrul Festival de la Salzburg este uriasa. Numai ca, spre deosebire de acesta, cel bucurestean este dedicat în integralitate muzicii. Lipsesc spectacolele teatrale, care continua la Salzburg traditia instituita de Max Reinhardt. Ponderea spectacolelor de opera de la Bucuresti este mica. În schimb, diversitatea afisului românesc este uriasa, de maxima densitate pentru cele douazeci si opt de zile ale festivalului, într-o extrema varietate. Pentru ca la Salzburg vin mai putine orchestre, se repeta de doua-trei ori concerte cu acelasi program în aceleasi interpretari, se dau serii de câte patru-sase spectacole de opera etc., ceea ce augmenteaza numarul manifestarilor.
Iata de ce Festivalul International George Enescu este unic în lume. Bine spunea Ioan Holender ca „Festivalul de la Salzburg va fi gelos“ si, adaug, nu numai pentru programarea bucuresteana a „Requiem“-ului de Verdi, ci pentru întreaga desfasurare a manifestarii. Lumea muzicala internationala trebuie s-o recunoasca. Sta în responsabilitatea si în puterile noastre sa facem festivalul cât mai cunoscut, printr-o mediatizare cât mai curajoasa, agresiva si abundenta în întreaga lume. Un lucru este cert: o data la doi ani, Bucurestiul concureaza serios Salzburgul si, în domeniul strict muzical, îi „ia fata“ pe linia de sosire.
Privitor la media, remarc pentru actuala editie îmbelsugata reflectare în presa noastra scrisa, electronica, audio si, într-o oarecare masura, vizuala. „Ziarul Festivalului“, editat de „Adevarul“ (coordonare editoriala Simona Chitan, coordonare de specialitate muzicologul dr. Cristina Sârbu), a aparut zilnic, cu exceptia weekend-urilor. Revista MELOS (director – fondator, muzicologul Smaranda Oteanu-Bunea) a fost publicata, ca de obicei, în numar special, în ultimele zile ale festivalului, reunind cronici scrise de cele mai importante condeie ale criticii muzicale pentru majoritatea manifestarilor, pâna aproape de final. Totul reunit într-o singura revista – document. De notat este si prezenta, pentru a treia oara consecutiv, a treisprezece reputati critici, de mai multe nationalitati, membri ai Asociatiei „Presse Musicale Internationale“ din Paris, în frunte cu presedintele Didier van Moere.
Editia 2015
Sa fiu sincer, am fost surprins când Ioan Holender a anuntat la scena deschisa ca a primit asigurari referitoare la organizarea Editiei 2015 a festivalului. Desi au circulat zvonuri si situatia de criza a fost puternic clamata, nu cred ca ar fi putut cineva cu minte responsabila sa gândeasca anularea celui mai important brand de tara al României culturale. Si nici schimbarea directorului artistic în plin proces de contractare a vedetelor si ansamblurilor pentru 2015 care a început, probabil, înca de anul trecut. Cutumele internationale sunt clare, ciclul este de circa trei ani deci – atentie! – în 2014 va începe activitatea pentru editia 2017.
Bun, în 2015 se pare ca vor fi bani mai putini. Dar reducerile nu trebuie în niciun caz sa scurteze durata festivalului, o amputare de acest fel este vizibila de la prima lectura. Cele 28 de zile din septembrie (si nu în alta perioada) trebuie sa ramâna. Altminteri, toti observatorii si analistii straini vor trâmbita ca marele eveniment bucurestean si românesc si-a micsorat ambitiile. Rivalii, gelosii, nu putini, vor exulta. Orice fluctuatii pot sugera labilitatea demersului.
Încadrarea în noul buget va trebui facuta numai prin reducerea densitatii zilnice a manifestarilor, un deziderat mai vechi, logic si mult dorit de publicul de orice vârsta. Deci, festival de 28-30 de zile, aerisit, rarefiat, cu mai putine concerte si spectacole pe zi! Unul, maximum doua, la ore bine potrivite ca sa se evite alergatura între sali si chiar cu zile de respiro. Cotele de vânzari vor creste, se va vedea, nu trebuie sa ne fie teama.
Revenind la bani, ma întreb daca marii nostri oameni de afaceri nu pot ajunge o data pentru totdeauna la ratiunea de a se implica serios, în asa fel încât procentul contributiilor private sa nu mai fie penibil de modic.
Si, daca ne gândim la programe, oare nu se poate aranja ca în 2015 numarul spectacolelor de opera de pe prima scena lirica a tarii sa fie un pic mai consistent, cu mari vedete în distributii?
Prin alternanta festivalului cu concursul, s-a obtinut ca numele lui Enescu sa se afle, în fiecare an, în atentia lumii întregi, în semn de omagiu. A fost o veche doleanta a criticii muzicale, alaturi de reluarea traditionalei Sectiuni Canto a concursului.
… Si acum, câteva reverberatii critice, ultimele la regalul oferit în septembrie 2013 de directorul artistic Ioan Holender si magnificii organizatori, în frunte cu Artexim-ul condus de Mihai Constantinescu.
Richterienii Kissin si Perahia
Maestru de consistenta valoare, Evgeny Kissin a abordat „Sonata nr. 17 în Re major op. 53, D 850“ de Schubert într-o talmacire cerebrala, fara efuziuni gratuite. Pasajele lente au fost si ele filtrate, refuzând plutirile, cu retinuta transparenta. L-a dominat o vizibila sobrietate, chiar în miscarea secunda „Andante“. Când efluviile sonore s-au dezlantuit în alternanta cu melodica fina, a fost evident ca tururile de forta îi sunt la îndemâna, apropiate, fapt pe de-a-întregul fascinant în partea a doua a recitalului, dedicata lui Sckriabin. În „Sonata nr. 2 în sol diez minor op. 19“, efuziunile romantice s-au descatusat, torentele de sunet abordate cu forta richteriana au impresionat. Într-adevar, analogii cu marele Sviatoslav Richter s-au putut face si pe parcursul selectiei de sapte „Studii op. 8“: amploare de sonoritati (nr. 2, fa diez minor), eleganta si rubato de extractie chopiniana (nr. 4, Si Major), poezie pura (nr. 5 în Mi Major si nr. 8 în La bemol Major), virtuozitate si puteri debordante alternante lirismului (nr. 9, sol diez minor), limpezime si tristete (nr. 11, si bemol minor) si, din nou, avalanse de sunet (nr. 12, re diez minor). Chipul lui Kissin s-a transfigurat, a vibrat precum mâinile alergând pe claviatura, precum pianul, precum spiritul nostru bulversat. Urias artist!
Imaginea lui Sviatoslav Richter mi-a aparut si ascultându-l pe Murray Perahia. „Sonata nr. 23 în fa minor op. 57, Appassionata“ de Beethoven: forta telurica venita din acumulari si lupte interioare, magma forjata în adâncimi de spirit, cascade sonore în impresionante vârtejuri, puteri nebanuite, gradatii si contraste. Pentru putina vreme, calmul si pacea s-au instaurat în partea secunda, „Andante con moto“, pentru ca finalul „Preso“ sa atinga dimensiuni fabuloase de turbulenta expresiva. Este putin spus ca pianul a sunat ca o orchestra… poate ca o orga. Virtuozitatea de forta a fost expusa si în colorata piesa „Scene de carnaval la Viena“ de Schumann sau în „Scherzo nr. 2 în Si bemol major op. 31“ de Chopin: serii de arpegii, cromatici, game în alura debordanta, învesmântate în patos romantic. Cu calm bachian a venit „Impromptu nr. 2 în Fa diez major op. 36“ de Chopin. De fapt, Johann Sebastian Bach deschisese programul cu „Suita franceza nr. 4 în Mi bemol major BWV 815“, într-o viziune ascetica a marelui pianist.
Murray Perahia, o imensa personalitate pentru o incredibila dupa-amiaza de vis la Ateneul Român!
Vrajitorul Mariss Jansons
Date fiind amintirile ultimei editii a Festivalului George Enescu, sunt convins ca prezenta Royal Concertgebouw Orchestra din Amsterdam cu al sau dirijor Mariss Jansons a fost asteptata frenetic. Dubla aparitie a fost rasplatita pe de-a-ntregul, cu aprecieri la superlativ. Orchestra s-a confirmat ca mare ansamblu, Jansons ca mare sef. Privit, dirijorul emana – prin gestica-i ampla -, o daruire si o implicare profunde în expunerea texturii sonore, preocupat de întreg, de minutioase subtilitati la toate partidele, de dimensionari majestuoase, totul indus cu preciziune milimetrica. Nimic nu este lasat la voia întâmplarii, intrarile sunt date atent prin bratele care deseneaza volute elegante. De multe ori, bagheta se odihneste în mâna stânga pentru ca Jansons sa comunice cu dreapta detalii infinitesimale de expresie. Este captivant si inspirator pentru orchestra care îl urmeaza vrajita, punându-si în valoare calitatile exceptionale de sunet, de la catifeaua corzilor (concertmaestru Liviu Prunaru) si a suflatorilor în lemn la masivitatea, taisul si, totusi, caldura alamurilor. Este fascinant pentru audienta care încearca extazul.
Primul program a cuprins „Concertul nr. 3 pentru pian si orchestra în do minor op. 37“ de Beethoven (solist Emanuel Ax) si poemul simfonic „O viata de erou“ op. 40 de Richard Strauss. Daca în prima lucrare, volatilitatea viorilor si violelor a impresionat, în cea de-a doua, constructia statuara a secventelor dedicate eroului, adversarilor lui, iubitei, bataliei, demersurilor pentru încheierea pacii, retragerii si apoteozei a mers catre desavârsirea idealului straussian al vietii eroice. Atacurile tulburatoare ale corzilor grave, masivitatea alamurilor, respiratia ampla, culminatiile, daltuirea în tuse majestuoase, grandioase, melodicitatea de sorginte romantica a violinelor, violelor, prelungita la violoncele, contrabasi si continuata în tutti au fost exemplare. Marele solo de vioara a avut în Liviu Prunaru exponentul tonului sublim si al profundei simtiri launtrice.
În 1898, partitura „O viata de erou“ a fost dedicata de compozitor chiar orchestrei Concertgebouw si, risc acum afirmatia, dupa trecerea a o suta cincisprezece ani am avut senzatia responsabilitatii si emotiei instrumentistilor de azi.
În opusul beethovenian, pianistul Emanuel Ax a aratat ca este deopotriva poet si virtuoz. Un bard agitat, poate prea agitat, ni s-a înfatisat în cadenta primei parti, „Allegro con brio“, dar estomparile transparente din miscarea secunda „Largo“ au restituit atmosfera meditativa. Abilitatile virtuoze s-au dezlantuit fara repros în ultima sectiune „Rondo. Allegro“.
Pentru cea de-a doua aparitie bucuresteana, Jansons a ales un program Enescu („Rapsodia Româna nr. 1 în La major, op. 11“), Prokofiev („Concertul nr. 1 pentru vioara si orchestra în Re major, op. 19“, solista Lisa Batiashvili, precum si selectiuni din Suita „Romeo si Julieta“), Stravinski (Suita „Pasarea de foc“).
Îi mai asteptam si în 2015 pe instrumentistii olandezi, pe charismaticul lor sef.
Lectia de Mozart…
…a venit, cum era de asteptat, din partea Cameratei Salzburg dirijate de Louis Langrée. În primul rând, prin interpretarea „Simfoniei nr. 41 în Do major K 351 Jupiter“, ultima compusa, veritabil testament simfonic al maestrului de la Salzburg. Articularea decisa, contrastele, finetea broderiilor au stabilit din start („Allegro vivace“) ca suntem în fata unui ansamblu important care ne împartaseste din secretele mozartiene. Viorile subtile în miscarea a doua „Andante cantabile“ si-au pregatit parca fabulosul atac de început al partii a treia „Menuetto. Allegretto“… o boare care parca nu stiai de unde vine a învaluit auditoriumul Ateneului, s-a intensificat (crescendo) catre dezvoltarile elegante ale dansului de salon. Finalul „Molto allegro“ a prefigurat – prin dinamism si impetuozitate – forta beethoveniana asociata bucuriei de viata. „Une grande joie“! Francezul Louis Langrée, artizanul minunatei talmaciri, a dovedit ca este un sef total imersat în spiritul mozartian, energic, vehement în gestualitate, dând impresia unei cuprinderi fizice a compartimentelor orchestrale, carora le insufla detaliile cele mai mici în revelarea de sonoritati, de accente, de culori. Un bijutier pentru o bijuterie.
Langrée a avut în simpatica Hilary Hahn o interpreta pe masura filigranelor din „Concertul nr. 3 pentru vioara si orchestra în Sol major K 216“, exponenta a sunetului ideal, delicat, pentru tesaturi fine precum pânza de paianjen. Tonul suav a fermecat în partea a doua „Adagio“, ca si eleganta în „Rondo. Allegro“, secventa ultima. Artista si-a pus în opera virtutile tehnice, expresivitatea de inspiratie impresionista si în „The Lark Ascending“ de Vaughan Williams.
Camerata Salzburg si Louis Langrée i-au adus omagiu marelui George Enescu prin prezentarea lucrarii „Intermezzi op.12“, prilej pentru ilustrarea calitatilor sonore ale partidei de viori. Ce poate fi mai concludent decât faptul ca dirijorul, raspunzând aplauzelor publicului, a ridicat partitura de pe un pupitru si a aratat-o în semn de aleasa pretuire!
Un Mozart de tinuta a degajat si vioara Stradivarius a lui Maxim Vengerov („Concertele nr. 4 si 5 în Re major K 218 si La major K 219“), inundând sala Ateneului Român cu sunete de vis, curate, limpezi, rafinate (ca un fir tors pâna la invizibil în „Allegro aperto“ din al cincilea concert) si virtuozitati de maestru. Alaturi de tânarul si excelentul Vlad Stanculeasa, Vengerov a alcatuit un duo de înalta clasa în „Concertul pentru doua viori si orchestra în re minor BWV 1043“ de Bach: armonie celesta, melancolie (miscarea secunda „Largo ma non tanto“), dialog si sublime împletiri sonore.
La pupitrul ansamblului „Virtuozii din Bucuresti“, Maxim Vengerov a dirijat cu gestica redusa si tactare cvasi-sugerata „Simfonia nr. 41 în Do major K 351 Jupiter“ de Mozart, într-o abordare omogena, pe care instrumentistii au urmat-o, în mare masura, cu obstinatie si bune rezultate în demersurile „cordarilor“. Cornii au fost întrucâtva neatenti la preciziunea atacurilor.
„Oedipe“ cu patanii la Opera Nationala
Fara îndoiala, capodopera enesciana nu trebuie sa lipseasca de la nicio editie a festivalului. Si cât mai multe viziuni este bine sa-i fie dedicate, idee în care astept pentru 2015 o noua productie, care sper sa fie încredintata unuia dintre importantii regizori români. Acum a fost reprezentata o montare mai veche (mizanscena Anda Tabacaru-Hogea, scenografia Viorica Petrovici), un spectacol ale carui plusuri si minusuri le-am comentat la vremea premierei. „Noutatea“ a venit de la… o pana de curent. De fapt, vreo doua pe parcursul primelor doua acte: fosa în bezna (la un moment dat, dirijorul Adrian Morar s-a întors cu fata la public, cerându-si „mii de scuze“, desi n-avea nicio vina), fluctuatii de lumini în scena (care au afectat serios conceptul de light design). Apoi, ca un facut, pentru o clipita, întreaga sala a fost inundata necontrolat de toti lucsii posibili… Se pare ca vina a apartinut retelei exterioare teatrului, dar a iesit în evidenta ca Opera Nationala Bucuresti nu poate face fata unor asemenea situatii. Tinând cont de anuntata reabilitare a cladirii, sper ca se va lua în considerare si acest aspect. Poate chiar mai repede.
Spectacolul a stat sub semnul realizarii baritonului Stefan Ignat în extrem de dificilul rol titular, posesor al unui glas robust, amplu, dominator ca un tunet, prin care a subliniat cu pregnanta îndeosebi paginile dramatice ale partiturii. Debutant în opusul enescian la pupitru, Adrian Morar a fost ca de obicei o bagheta sigura si analitica.
Din numeroasa distributie, fac câteva notatii: mezzosoprana Antonela Bârnat (în rolul Meropa, în care pe parcursul putinor minute a reusit sa deseneze melodica enesciana nuantat si în stil, într-o mica demonstratie de arta), tenorii Hector Lopez si Liviu Indricau (Laios si Pastorul), mezzosoprana Oana Andra (Iocasta), baritonul Serban Vasile (Tezeu), mezzosoprana Andrada Ioana Rosu (în sporire de expresivitate fata de prestatii anterioare, în rolul Sfinxului), basul Octavian Dumitru (o noutate, voce cu timbru placut în Phorbas)…
Orchestra Operei a sustinut bine demersul dirijorului (corzile s-au remarcat, alamurile – ca mai peste tot – neatente) iar corul pregatit de venerabilul mare maestru Stelian Olariu a fost la înaltimea binecunoscuta.
Filarmonici
Au revenit în festival münchenezii forjati vreme de saptesprezece ani, între 1979 si 1996, de Sergiu Celibidache. Înca saptesprezece au mai trecut de atunci si faptul se simte. Pare ca acuratetea nu mai este aceeasi, impuritatile se insinueaza, alamurile nu sunt fara repros. Sigur, conceptul actualului dirijor Semyon Bychkov este personal, bine acordat melodicii lui Mahler pentru „Simfonia nr. 1 în Re major“ si directionat catre lumea contrastelor si transparenta dansanta din prima miscare, catre înariparile din cea de-a doua. Se simt si rascolesc procesiunea marsului funebru (partea a III-a) si exploziile violente, ca si finalul maiestuos.
Gautier Capuçon a fost solistul primului concert al Münchener Philharmoniker si s-a remarcat printr-o executie îngrijita, bine încadrata în spiritualitatea lucrarii alese, „Simfonia concertanta pentru violoncel si orchestra în si minor op.8“ de Enescu.
Dupa câteva zile, Royal Philharmonic Orchestra a sustinut doua concerte. Primul, sub bagheta lui Andrew Litton, a avut ca piesa de rezistenta „Simfonia nr. 6 în si minor op. 74 Patetica“ de Ceaikovski, opus romantic în care virtutile corzilor si alamurilor londoneze au dominat lectura prin ton si omogenitate. Litton, cu miscare multa si complexa la pupitru, a fost bine înteles de minunatul ansamblu, în compania caruia a interpretat si „Uvertura Academica în do minor op. 80“ de Brahms.
Debutanta la Bucuresti, Alexandra Dariescu a aratat prin „Concertul pentru pian si orchestra în la minor op. 16“ de Grieg ca poseda un important potential tehnic. Sunt convins ca elanul romantic staruie în spiritul tinerei si eliberarea lui nu va întârzia, ceea ce – în mod sigur – îi va spori si forta de atac. Remarcabila prin virtuozitate, dovada a calitatilor artistei, a fost „Bacanala“ de Silvestri, oferita ca bis.
Serata de închidere a festivalului l-a avut la pupitrul Royal Philharmonic Orchestra pe Cristian Mandeal, cunoscut si valoros artizan al talmacirilor monumentale, care a ales „Simfonia nr. 3 în re minor“ de Mahler, cu concursul mezzosopranei Jennifer Johnston Cano, al Corului Academic Radio (dirijor Dan Mihai Goia) si Corului de Copii Radio (dirijor Voicu Popescu). Peste o suta de minute de efluvii sonore, de împletiri savante de teme si planuri orchestrale au oferit marturia ideaticii acestui mare arhitect al amplelor spatii care este Cristian Mandeal. Dimensionarile grandioase, masive au impresionat la tot pasul, ca si cantilenele prelungi ale corzilor din ultima sectiune, în care interventia alamurilor (ce aminteste de uvertura „Tannhäuser“ de Wagner) – compartiment care s-a regasit pe parcursul serii – a daruit finalului puteri de nebanuit.
Despre prima lucrare interpretata, „Capriccio pentru vioara si orchestra“ de Enescu, în orchestratia lui Cornel Taranu dupa schitele compozitorului, un opus plin de motive românesti si orientale, dificil pentru solist, spun doar atât: ar fi pacat sa nu se realizeze o înregistrare pe CD cu Dmitry Sitkovetsky, Royal Philharmonic Orchestra si Cristian Mandeal. Trei nume de lux.
Autor: COSTIN POPAApărut în nr. 441