Multasteptata premieră de balet a Operei, în zi de sărbătoare muncitorească, a constituit partea a doua a unei Seri de balet în care celelalte două lucrări apartin tot unui coregraf străin, cu care publicul român a făcut cunostintă în direct abia de curând: George Balanchine.
Dacă acesta este considerat a fi părintele baletului neoclasic, Jiri Kylian este unul dintre cei mai apreciati coregrafi contemporani din acea zonă unde miscarea modernă beneficiază de formatia clasică a balerinilor profesionisti, eliberându-i de constrângerile performantei academice (exprimările de tip „cel mai mare coregraf al lumii” din materialele promotionale mi se par excesive, chiar dacă tin de marketing).
Falling Angels este o piesă deja clasică în genul ei, creată în 1989 de către – pe atunci – directorul Netherlands Dance Theatre din Amsterdam pentru compania sa. La fel ca în majoritatea creatiilor coregrafului de origine cehă, ea contine mai multe straturi de experiente artistice si filozofice, decantate până la obtinerea esentei. Pentru Kylian, a (pro)pune întrebări este adesea mai important decât a găsi răspunsuri: ce pot fi îngerii (de)căzuti/căzători, există asa ceva? Trecând prin viată/religie/gândire, el surprinde Femeia în ipostaza de gen si de dătătoare de viată; pe tărâmul artei, ea este Dansatoarea prin excelentă, un corp generic cu multe inimi, cu o pulsatie mereu surprinzătoare, îmbinare de fortă, viteză, mobilitate, finete, versatilitate, individ unic si inconfundabil, capabil de a se estompa în unison…
Desprins din spectacolul său Black and White, cu conotatii nu doar cromatice ci si de atitudine, Falling Angels filtrează influentele suprarealiste si minimaliste cu experienta dansului în starea sa cea mai naturală, văzut la aborigenii australieni. În partitura pentru percutie a lui Steve Reich (Drumming) fraza curge ca apa, ritmul sincopat trece de la fluid la abrupt iar acceleratia e tăiată scurt. În coregrafia lui Kylian, miscarea radiază din abdomen, în contratimp cu torsul si într-o coordonare complexă a părtilor corpului, dansul vine din neant, nu are sfârsit si este dominat de grup – de cele mai multe ori într-o orchestrare clară, de face – din care se desprind solouri care apoi se reintegrează…
Costumele (Joke Visser) sunt elementare corpuri negre elastice, luminile (Joop Caboort) tin loc de decor, îmbrăcând scena în umbre, spoturi sau cărări si creează planuri sau segmentări, iar întregul este coordonat de Erik van Houten.
Cele opt interprete (la premieră Adina Tudor, Andra Ionete, Corina Tudosan, Cristina Dijmaru, Florentina Răducu, Bianca Stoicheciu, Alexandra Gavrilescu, Megumi Koshi) alcătuiesc un tot echilibrat valoric, chiar dacă nu neapărat si ca înăltime, iar mâna asistentei Nancy Euverink si stilul de lucru occidental au făcut minuni.
Spre deosebire de Valsul fantezie si Serenada din prima parte – a căror omogenitate si linie s-a diluat mult în urma numeroaselor schimbări de distributie –, Falling Angels, proaspăt „frecat”, dă măsura unei companii care a prins în ultima vreme gustul lucrărilor moderne, dovedindu-si disponibilitatea superlativă pentru cele mai variate genuri si stiluri. În pofida reducerii alarmante a efectivelor companiei si a repertoriului său clasic, ne-am bucurat de încă o rază de soare si ne-am dorit ca lumina ei să rămână la fel de clară în timp…
Vivia Săndulescu