Marius Sala, vicepreşedintele Academiei Române, în dialog cu Titus CriŞciu
Titus Crişciu: Citindu-vă impresionantul CV, v-aş ruga să aruncaţi o privire de sinteză asupra urcuşului parcurs de cercetătorul-student din 1953 până la recunoscutul lingvist – academicianul de azi.
Marius Sala: Când m-am înscris la Facultatea de Litere din Bucureşti eram convins că voi deveni folclorist, ca bunicul meu, preotul Vasile Sala, care a fost şi învăţător la Vaşcău şi care a publicat, pe banii săi, o serie de culegeri de folclor. Am devenit însă lingvist pentru că, încă din anul II de facultate, am fost angajat colaborator la Institutul de Lingvistică, unde lucrez şi în prezent, acum în calitate de director. Am spus adesea că Institutul a fost şi este a doua casă a mea.
T.C.: Când v-aţi hotărât să studiaţi lingvistica?
M.S.: Cum am spus deja, încă din facultate. Am renunţat la folclor pentru că, pe vremea studenţiei mele, se studia aşa-zisul „folclor muncitoresc“, care era foarte departe de basmele şi legendele care îmi încântaseră copilăria şi adolescenţa, în casa bunicului meu. Lingvistica, în schimb, era un domeniu în plină ascensiune, ferit aproape total de influenţa nefastă a ideologiei epocii. Am început cu dialectologia, o disciplină oarecum apropiată de folclor, pentru că studia graiurile vorbite în diverse zone ale ţării.
T.C.: Care dintre dascălii dumneavoastrã v-a marcat în mod deosebit destinul? Vă întreb pentru că de multe ori de dascăl depinde ce ajungi, cine eşti.
M.S.: Am avut norocul să am „dascăli“ remarcabili încă de la Liceul „Samuil Vulcan“ din Beiuş; profesorii mei de română (Vasile Bogza) şi de istorie (Const. Duma-Suceveanu) mi-au trezit interesul pentru studiu. Apoi, la facultate, am întâlnit nişte „monştri sacri“, personalităţi ştiinţifice de mare anvergură, recunoscuţi ca atare nu numai în ţara noastră, ci şi în străinătate, unde studiaseră şi se formaseră în perioada interbelică: Iorgu Iordan, Alexandru Rosetti, Alexandru Graur.
T.C.: Îngăduiţi-mi o mică indiscreţie: îl consideraţi pe Iorgu Iordan ca pe o persoană decisivă în orientarea carierei Dvs.? Am pornit de la faptul că, la începuturi, v-a fost conducătorul tezei de doctorat.
M.S.: Da, profesorul Iordan a avut un rol decisiv în formarea mea ca lingvist, încă din facultate. La orele de consultaţii, el mi-a îndrumat primii paşi în acest domeniu, m-a învăţat ce trebuie să citesc şi cum să citesc; discutând cu el am reuşit să înţeleg corect tot ce citeam, deci să-mi fac o cultură lingvistică de bază solidă. Apoi l-am cunoscut pe Alexandru Rosetti, o personalitate cu totul diferită, de la care am început să învăţ fonetică şi istoria limbii, dar şi să mă interesez de metodele noi de cercetare în lingvistică. După ce am lucrat şapte ani în Secţia de fonetică şi dialectologie condusă de profesorul Rosetti, profesorul Iordan mi-a propus să mă mut la Sectorul de limbi romanice înfiinţat de el, pentru că începusem să mă ocup, la îndemnul altui mare profesor, Emil Petrovici de la Cluj, de iudeospaniolă. Acesta a fost momentul care a marcat o cotitură în cariera mea: debutasem ca dialectolog şi fonetician, apoi am devenit romanist, adică am început să studiez comparativ limbile romanice sau neolatine, româna fiind, alături de spaniolă, franceză, italiană sau portugheză, una dintre ele. Prima contribuţie ştiinţifică în acest nou domeniu a fost, într-adevăr, teza mea de doctorat despre fonetica iudeospaniolei din Bucureşti, condusă de profesorul Iordan. Apoi, tot sub oblăduirea sa, am devenit hispanist, orientându-mă în special spre spaniola americană, împreună cu un colectiv condus de mine, de data aceasta. Tânărul (pe atunci, prin anii ’70-’80 ai secolului trecut!) colectiv de hispanistică din Bucureşti a devenit cunoscut în lumea lingvisticii mondiale prin lucrările consacrate spaniolei americane, care au primit premii şi recunoaştere internaţională.
T.C.: Ce anume aţi moştenit de la marii dumneavoastrã înaintaşi cu scopul de a continua şi desăvârşi?
M.S.: De la profesorul Iordan am „moştenit“ – ca să reiau formularea dumneavoastră –ideea că limba română are de câştigat dacă este studiată în comparaţie cu celelalte limbi romanice surori, pentru că toate provin din latina populară vorbită în diversele regiuni ale Europei cucerite de romani şi, de aceea, seamănă toate între ele în ceea ce priveşte structura gramaticală fundamentală, chiar dacă par foarte diferite, pentru că s-au dezvoltat în condiţii sociale diferite şi au suferit influenţe diferite, de la limbile cu care au venit în contact. De la profesorul Rosetti am învăţat că este esenţial să facem cunoscute rezultatele cercetărilor noastre pe plan mondial, deci că trebuie să ne publicăm studiile şi cărţile în străinătate, în limbi de circulaţie universală, ca să avem „vizibilitate“ internaţională. Iar de la profesorul Alexandru Graur am preluat ideea generoasă că un savant nu trebuie să rămână închis în turnul său de fildeş, ci trebuie să coboare în agora, să explice pe înţeles, unui public cât mai larg, care sunt lucrurile esenţiale legate de limba pe care o vorbim; de aceea, am publicat o serie de cărţi de „popularizare“ şi colaborez şi acum la revista Magazin istoric cu articole privind etimologia unor cuvinte.
T.C.: Din perspectiva frumoasei dumneavoastrã vârste, traversând mai multe perioade istorice, care consideraţi că a fost cea mai dificilă pentru afirmarea unui intelectual?
M. S.: Dificilă poate fi orice perioadă istorică, din diverse puncte de vedere. Sigur că în perioada comunistă era foarte greu să fii la curent cu tot ce se scria în alte ţări, în domeniul tău, pentru că schimburile culturale erau foarte limitate; reuşeam să citim cărţi apărute în străinătate numai datorită contactelor personale ale profesorilor noştri cu colegi ai lor din alte ţări. Era, de asemenea, foarte greu să primeşti un paşaport, ca să poţi participa la reuniuni ştiinţifice internaţionale. Acum, dimpotrivă, ai libertatea să circuli oriunde în lume ca să te informezi, dar văd că mulţi dintre tinerii cercetători nu au bani ca să-şi poată cumpăra cărţile de care au nevoie sau să-şi plătească taxele de participare şi de cazare la Congrese internaţionale.
T.C.: Insist şi, pornind de la aceste perioade istorice, vă propun să insistaţi şi asupra travaliului lingvistului.
M.S.: În lingvistică, ca de altfel în orice altă meserie, nu poţi reuşi dacă nu pui pasiune în ceea ce faci, dacă nu munceşti cu stăruinţă şi dacă nu eşti dispus să faci anumite sacrificii în planul vieţii personale, ca să-ţi clădeşti o carieră de succes.
T.C.: De ce este necesar să fie studiată limba română şi să fie îngrijită?
M.S.: Pentru că felul cum te exprimi este „cartea de vizită“ cu care te prezinţi în faţa lumii. Dacă vorbeşti corect şi ai un vocabular elevat, lumea te va percepe ca pe un om bine educat, cultivat şi interesant. Dacă nu…
T.C.: Fără dubii, şcoala rămâne factorul esenţial de iniţiere al limbii. Azi, când învăţământul nostru este considerat dificil (ca să folosesc un termen decent), ce se întâmplă cu limba română în şcoală?
M.S.: Am impresia că nu se întâmplă lucruri prea fericite, judecând după felul cum vorbesc tinerii din ziua de astăzi. Şi nu mă refer numai la abuzul de americanisme, la ceea ce se numeşte romgleza pe care o auzim în jurul nostru, asta e o modă care va trece. Supărătoare sunt greşelile grave de gramatică şi de exprimare.
T.C.: Care este părerea dumneavoastrã în legătură cu propagarea prin mass-media, îndeosebi TV, a unor aşa-zise valori spirituale, care alunecă în vulgaritate, în agramatisme şi periclitează spaţiul realelor noastre valori cultural-ştiinţifice?
M.S.: Ce altă părere aş putea avea, decât una foarte proastă? Atâta vreme cât tot ce interesează este „indicele de audienţă“, şi nu cultivarea bunului-gust sau a valorilor autentice, pare că nu este nimic de făcut. Sigur că mass-media greşeşte grav oferind, mai ales tinerei generaţii, false modele. Dar să sperăm că este numai o perioadă de tranziţie şi că lucrurile se vor aşeza, cu timpul, pe făgaşul lor normal. Mă tem însă că eu nu voi mai apuca să mă bucur de această normalitate!
T.C.: Cum încearcă Academia să repună în drepturi adevăratele valori, umilite în timp de interese politice şi rămase până azi prea puţin cunoscute sau chiar necunoscute?
M.S.: În primul rând, Academia Română a primit în rândurile ei o serie de personalităţi remarcabile, persecutate de fostul regim politic, cum sunt istoricii Dan Berindei şi Dinu Giurescu, ca să dau numai două exemple. De asemenea, au devenit membri de onoare post mortem ai acestui for suprem personalităţi din toate domeniile vieţii culturale şi ştiinţifice, scriitori, muzicieni, artişti plastici, savanţi, care au trăit în diaspora şi au dus renumele României pe toate meridianele globului; mă gândesc la Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Brâncuşi şi alţii. Organizăm reuniuni comemorative dedicate acestor figuri de seamă din cultura noastră şi încercăm să le popularizăm prin mass-media, atât cât ni se permite, din păcate prea puţin.
T.C.: Având în vedere invazia de anglicisme şi alte -isme, consideraţi că e posibilă o împrospătare a limbii noastre, cum a fost de pildă în secolul al XIX-lea?
M.S.: Împrumutul masiv de cuvinte din engleza americană este, cum am spus deja, o modă (practicată mai ales de semidocţi snobi) care va trece; multe împrumuturi inutile vor dispărea, pentru că limba are o înţelepciune a ei, păstrează numai vorbele şi expresiile de care are realmente nevoie. Gândiţi-vă, de pildă, la soarta franţuzismelor din secolul pe care l-aţi evocat. Pe de altă parte, sigur că limba se schimbă în timp, fără însă să-şi modifice esenţa. Vă asigur că româna nu va deveni o limbă anglo-saxonă, ci va rămâne o limbã romanică!
T.C.: De ce credeţi că a fost şi încă mai este contestată noua versiune ortografică, cu „î“ şi din „â“ şi „sunt“?
M.S.: În primul rând, pentru că orice schimbare este incomodă, mai ales dacă lucrurile se complică uşor, în loc să se simplifice. În al doilea rând, pentru că românii au prins gustul contestării, după decenii întregi în care n-au îndrăznit să deschidă gura. Şi, în al treilea rând, dintr-o greşită înţelegere a noţiunii de libertate: dacă nu respectăm legile statului şi regulile elementare de bună convieţuire, de ce am respecta nişte norme ortografice „impuse“ de Academie?! Nu s-a înţeles încă faptul că respectarea legilor, a regulilor şi a normelor, în orice domeniu de activitate, este prima dovadă de civilizaţie.
T.C.: De-a lungul anilor s-a spus că stricătorii de limbă sunt cei care întrebuinţează excesiv neologismele. Până la urmă unele neologisme s-au dovedit utile şi au fost integrate. Azi, cine sunt stricătorii de limbă?
M.S.: Orice exces este dăunător, ca să mă exprim în truisme. În ceea ce priveşte limba, „stricători“ sunt, mai întâi, cei care fac greşeli gramaticale grave (şi, din păcate, nu sunt puţini). Abia pe locul doi i-aş menţiona pe cei care vorbesc romgleza, pentru că sunt convins că le va trece!
T. C.: Ca unul căruia îi pasă de ceea ce se întâmplă cu limba română, simt nevoia unor emisiuni de exprimare şi folosire a limbii, îndeosebi în zona TV, aşa cum a avut cândva regretatul profesor Pruteanu şi unde, uneori, aţi fost consultat şi dumneavoastrã. Chiar nu se pot relua?
M.S.: Nu eu sunt persoana căreia trebuie să-i adresaţi această întrebare. Şi eu sunt de părere că asemenea emisiuni ar fi foarte utile. Dacă va exista o iniţiativă în acest sens din partea vreunui post de televiziune, eu şi colaboratorii mei mai tineri din Institutul de Lingvistică vom răspunde cu entuziasm şi… profesionalism.
T.C.: O dezbatere din trecut punea în discuţie dacă lingvistica matematică este lingvistică sau matematică. Dumneavoastrã unde credeţi că se încadrează această disciplină?
M.S.: Fiind un tip de cercetare interdisciplinară, se încadrează şi la lingvistică, şi la matematică. Acad. Solomon Marcus v-ar putea răspunde cu mai multă competenţă.
T.C.: Sunteţi directorul Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti“, redactor-şef la patru reviste de specialitate, autor sau redactor responsabil al unor lucrări fundamentale şi, nu în ultimul rând, vicepreşedinte al Academiei Române. Care dintre aceste funcţii e preferată?
M.S.: Vă e greu să ghiciţi? Funcţia de coordonator al unor lucrări de lingvistică, postură din care pot să transmit experienţa mea tinerilor cercetători, pentru că îmi pasă de destinul lingvisticii româneşti, în care cred cu tărie.
T.C.: A apărut volumul dumneavoastrã Portrete şi evocări. Credeţi că „zeii“ trebuie cunoscuţi cu amănuntul?
M.S.: Numai atât cât se lasă ei să fie cunoscuţi!
T.C.: Câteva consideraţii despre recenta dumneavoastrã deplasare în Banat, în special despre prima vizită la Reşiţa.
M.S.: În Banat vin întotdeauna cu mare plăcere, pentru că am mulţi prieteni buni şi vechi. Cât despre prima vizită la Reşiţa, a fost o surpriză deosebit de plăcută. Am descoperit un centru universitar modern şi performant, condus cu competenţă de o doamnă rector tânără şi ambiţioasă, cu certe calităţi manageriale şi cu mult entuziasm, căreia îi doresc, cu sinceritate, mult succes în viitor şi… noroc! Aş îndrăzni să spun că mi-am făcut şi aici prieteni, pe care mă voi bucura să-i revăd, dacă mă veţi mai invita.