Livius Ciocârlie, Cartea cu fleacuri, Editura Paralela 45, 2010, 256 p.
Exista cel putin doua motive pentru a-l considera pe Livius Ciocârlie cea mai excentrica figura a criticii românesti postbelice. O data, ca formula lui critica nu cadreaza cu portretul de grup al saizecistilor, desi, strict biologic vorbind, el face parte din aceeasi generatie: mai deloc interesat de cronica literara sau de lupta simbolica pentru reasezarea valorilor dupa o perioada tulbure, Livius Ciocârlie n-a fost nici un critic gata sa-si asume proiectele monumentale, de inceput de drum, ale congenerilor. Atât sintezele, cât si monografiile care sa reevalueze, dintr-un unghi inedit, perioade sau personalitati ale istoriei literare românesti, il lasa rece. In schimb, e mai preocupat de modernizarea formelor literare si a metodelor de interpretare, ceea ce-l face sa pledeze deschis, cum putini au facut-o in anii ’70, pentru naratologie, telquel-ism sau textualism. Asta pâna la un punct. Caci, odata cu „Eseurile critice“ din 1983, Ciocârlie isi va folosi intregul arsenal deprins la scoala scepticismului metateoretic pentru a intoarce armele impotriva „maestrilor“ Julia Kristeva, Phillipe Sollers sau Jean Ricardou. De unde deriva si al doilea criteriu al „excentricitatii“ lui Ciocârlie: proteismul, cautarea sistematica a unei forme care sa-l incapa. Criticul nu renunta doar la asa-numitul „terorism metodologic“ al anilor ’60-’70, ci la critica in sine, in favoarea unor genuri mai putin stricte, precum romanul sau jurnalul. Chiar intoarcerile târzii si sporadice la critica – „Caietele lui Cioran“ (2000) sau „Pornind de la Valéry (2006) – iau forma jurnalului. Evolutia scriiturii lui Ciocârlie de la excursul critic-teoretic pâna la jurnal, cu scurte popasuri in fictiune, poate fi descrisa ca o eliberare in trepte de conventiile literarului si de constrângerile generice.
Pensionarea la jurnal
De fapt, atât de bine i se potriveste lui Livius Ciocârlie ipostaza diaristului, incât ea ameninta sa puna in umbra personalitatea criticului sau a romancierului. Daca cei mai multi colegi de generatie au facut cariera prodigioasa dând carti fundamentale ale culturii românesti postbelice, Livius Ciocârlie se specializeaza doar când obligatiile strict academice inceteaza sa-l mai preseze. Astfel incât pentru el pensionarea la jurnal nu inseamna retragere, ci mai degraba reconversie profesionala. Lui Livius Ciocârlie, meseria de pensionar ii vine ca o manusa in masura in care scriitorul pare sa aiba vocatia lentorii, a tabieturilor (deopotriva existentiale si literare) si a reflectiei de pe margine. Mai mult, in cea mai reflexiva carte de pâna acum („Batrânete si moarte in mileniul trei“), diaristul isi trada, mai mult sau mai putin ironic, „talentul incontestabil pentru batrânete“.
„Cartea cu fleacuri“, cel mai recent jurnal, nu face decât sa continue reflectia de acum cinci ani la un alt nivel: daca mai deunazi batrânetea era inca prilej de teoretizare (diaristul ii cauta definitii si sensuri in pasaje din scriitori afini), in „Cartea cu fleacuri“, ea devine experienta propriu-zisa. Ce-i drept, o experienta traita si descrisa tot in maniera extrem de personala a lui Livius Ciocârlie. Cele mai impresionante pasaje din carte surprind semnele sigure ale imbâtrânirii nu ca pe o tragica decadere corporala sau mintala, care sa antreneze ingrijorari sau spaime, ci ca pe o suma de neintelegeri sau confuzii aproape amuzante. Sub tonul de je m’en fichism-ul superior al diaristului, tot mai desele blank-uri din memorie, extenuarea la cel mai mic efort sau durerile subite par simple farse pe care fizicul le insceneaza zi de zi psihicului: „E curios sa-ti dai seama ca nu mai esti stapân pe gesturile simple pe care altadata le faceai usor. Prima data am observat acum sase, sapte ani. Incercam sa joc badminton cu Maxone, nu mai nimeream. Nu-mi venea sa cred. Eu, temutul – de Holi – tenisman! Intre timp, am trecut de la sport la viata domestica. Apreciez gresit distanta. ma impiedic pe scari. Dau in gropi“. Cartea intreaga se construieste pe acest imens paradox al insului decrepit si abulic, dar cu o minte extrem de treaza si de prompta, gata sa noteze si sa sanctioneze fiecare iesire in decor. Pariul cel mare, mai putin vizibil din cauza scepticismului cronic al autorului, e acela de a se surprinde imbatrânind vâzând cu ochii. Ceea ce-i, pe lânga drama umana, un teribil experiment intelectual in care se mai intrevede inca profilul textualistului de odinioara, preocupat de limitele metareflectiei. E ca si cum Livius Ciocârlie ar cauta in procesul propriei imbatrâniri raspunsul la o intrebare esentiala, formulata in mod radical de toate curentele de gândire din ultima jumatate de veac: pâna unde poate inregistra luciditatea limitele luciditatii?
Necesitatile zilnice ale gândirii
A nu se intelege, totusi, ca personajul din jurnal e un pensionar ipohondru sau taciturn, rascolit permanent de dileme majore, sau ca volumul nu-si merita intru totul titlul. Caci impresia de degajare si de instalare senina in vicisitudinile vârstei a III-a respira prin toti porii cartii. Si asta mai ales pentru ca pe Livius Ciocârlie nici macar privarea partiala de corp si de avantajele pe care i le ofera acesta in gestionarea relatiei cu obiectele (cu exteriorul in general) nu-l deranjeaza foarte tare. Dimpotriva. Slabirea reflexelor corporale inseamna obligatii sociale in minus, iar pentru un ins care a incercat dintotdeauna sa le evite, ea poate deveni de-a dreptul un lux. E si motivul pentru care autorul jurnalului marturiseste cu mult haz ca n-ar apela la aparate auditive. In fond, starea actuala ii solicita doar „indatorirea socio-culturala de a incerca sa auda“ si nimic mai mult. Poate ca-i exagerat sa spui ca pierderea facultatilor fiziologice ar constitui, la o adica, o conditie a confortului spiritual, insa inteligenta superioara a diaristului gaseste consolare intr-o atare axioma.
Mai mult, pasajele care compun „Cartea cu fleacuri“ sunt demonstratii extrem de convingatoare ca, daca reflexele corporale incep sa devina tot mai slabe, in schimb, printr-o frumoasa razbunare, instinctele intelectuale se acutizeaza. Mai fragmentat decât cartile anterioare (pentru ca decorul exterior e redus la minim), recentul jurnal al lui Livius Ciocârlie e compus dintr-o suma de reflectii scurte si percutante. La fel cum pensionarii respectabili isi dramuiesc cu zgârcenie resursele si energiile, tot asa autorul jurnalului isi economiseste fiecare gest retoric in favoarea necesitatilor zilnice ale gândirii. Capacitatea de reactie si de negatie, dialogul fara menajamente cu intelectuali din toate generatiile si de toate calibrele face ca, in ciuda ritualurilor de pensionar, autorul jurnalului sa devina, la fiecare pagina, un spirit imberb si nonconformist. Majoritatea reflectiilor dovedesc ca nicio fraza din ceea ce citeste Livius Ciocârlie nu scapa susceptibilitatii programatice a criticului. Thomas Mann, Theodor Adorno, Paul Valéry, Mircea Elaide, G. Calinescu, Lucian Raicu sau, de ce nu, Alex Cistelecan devin obiectul rescrierilor polemice ale eseistului. Pe Livius Ciocârlie par ca-l intereseaza doar ideile pasibile de a fi rasturnate sau rastalmacite (tot o deformatie profesionala a fostului telquel-ist?). De aceea, tensiunea cartii e intretinuta cel mai adesea de paradox: „«Nu valorez nimic in legatura cu ce nu ma duce la nimic» (Paul Valéry). Daca valorez ceva, cât de cât, numai in legatura cu ce nu duce la nimic poate fi“. Când nu sunt rasturnari de sens, indoielile diaristului fata de cele citite iau forma ironiei taioase: „«Vreme de 15 ani de zile, noi am fost contemporani Europei prin cursurile profesorului Nae Ionescu». Mai mult decât contemporani, as zice, de vreme ce acele cursuri chiar le apartineau unor europeni“. Scrutat cu atentie, nici G. Calinescu nu scapa, de cele mai multe ori, dezaprobarii pline de umor a lui Ciocârlie: „O fraza te lasa masca: «Femeia care scrie literatura indispune pe barbatul cu spirit critic». Iar când vrea s-o dreaga, o strica nu si mai, fiindca nu se poate, dar destul de rau: «Ar trebui sa siba geniu, ca o contesa de Noailles». Curat geniu, coane Georgica, zau asa!“.
Probe destul de concludente, acestea, ca scriitorul nu sufera de „Alzheimer cultural“, cum ii place sa se diagnosticheze cu cruzime, dar si cu simpatie compensativa. Prin victoria luciditatii asupra degradarii fizice, dupa o infruntare pusa in scena cu o uimire câteodata amuzata, alteori amara, „Cartea cu fleacuri“ ramâne, probabil, una dintre cele mai senine confesiuni despre batrânete si moarte din intreaga literatura româna.