Nikos Kazantzakis, Ultima ispita a lui Hristos, traducere, postfata si note de Ion Diaconescu, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2011
„Daca ceea ce noi numim adevar, Dumnezeu numeste minciuna?“
(Nikos Kazantzakis,
„Ultima ispita a lui Hristos“)
În „Ultima ispita a lui Hristos“, lupta, marea tema a întregii opere a lui Kazantzakis, este definita înca din prologul scris de autor: „Cartea aceasta nu e o biografie, este o marturisire a omului care lupta.“ Practic, înca de la început, scriitorul abordeaza scrisul nu ca pe un mediu de reprezentare, ci ca pe modalitatea de a evidentia legatura mereu dificil de definit dintre adevar si iluzie – fie ea si una identitara – care îi afecteaza pe majoritatea protagonistilor sai, împiedicandu-i sa înteleaga ceea ce vad sau ceea ce li se întampla. Astfel ca, dincolo de dimensiunea eroica a unora dintre personajele sale, se dezvaluie, la o lectura atenta, si dominanta opusa, fragilitatea si vulnerabilitatea fiintei umane, chiar si a celei alese, poate mai ales a acesteia. Astfel ca, în romanul de fata accentul cade tocmai pe ezitarile personajelor, unele dintre ele evidentiate si la nivel strict textual. De aici privilegierea versiunilor multiple ale adevarului, a interpretarilor, fie ele si divergente, iar nu a certitudinilor si a claritatii. De altfel, si în marele „Raport catre El Greco“, scriitorul va medita asupra raportului mereu schimbator dintre adevar si fals, marturisire si inventie, prezentand, asa cum facea, implicit, înca din „Ultima ispita“, realitatea drept combinatia perfecta între naratiunea întemeietoare si imaginatie. Kazantzakis se dovedeste, în acest fel, un autor extrem de modern, avand marele curaj de a pune în discutie însasi structura aparent bine definita a realitatii si de a o intrepreta ca pe o creatie profund subiectiva, în termenii proprii ai devenirii, asa cum o întelegea el. Pe urmele lui Nietzsche, scriitorul va chiar afirma ca „Lumea este în întregime creatia mea, caci toate cele vazute si nevazute sunt doar un vis înselator.“ Acest estetism radical prefigureaza, fara îndoiala, ceea ce va veni în proza secolului XX dupa Kazantzakis, în primul rand placerea de a inventa lumea prin scris, chiar si „Ultima ispita a lui Hristos“ fiind un text ce poate fi citit prin prisma celebrei interogatii pe care autorul o va formula în „Raport catre El Greco“: „Exista, oare, ceva mai adevarat decat adevarul? Da, legenda, caci doar ea da un sens etern adevarurilor efemere.“ Nimic altceva, în fond, decat spune Pavel, în timpul întalnirii sale cu Iisus din „Ultima ispita“: „Nu-mi pasa mie de adevaruri si de minciuni. (…) Eu cu încapatanare, cu dorinta fierbinte, cu credinta creez adevarul. Nu ma caznesc sa-l gasesc, îl fac. Îl fac mai mare decat statura omului, si astfel maresc omul.“
Mantuirea reciproca
Ramanand mereu raportabil la textul biblic, integrand chiar numeroase parabole biblice în anumite momente ale cartii, preluand cate ceva din fiecare dintre evangheliile canonice, romanul lui Kazantzakis subliniaza mereu faptul ca omul si Dumnezeu depind unul de celalalt si ca trebuie, practic, sa se mantuiasca reciproc. Astfel ca prapastia dintre materie si spirit poate fi depasita prin transsubstantiere, prin devenirea întru spirit. Ca discipol al lui Bergosn, Kazantzakis a contrabalansat, în acest fel, pesimismul nietzscheean si a reusit sa depaseasca si nevoia perpetua de speranta a doctrinei crestine. În acest context, rolul fragmentului care prezinta întalnirea dintre Iisus si Pavel se dovedeste mult mai important decat poate parea la prima vedere, fiind comparat chiar, de catre unii critici, cu semnificatiile episodului Marelui Inchizitor din romanul lui Dostoievski, „Fratii Karamazov“. Desigur, fragmentul acesta, plasat catre sfarsitul romanului si fiind integrat în celebra secventa a celei din urma ispitiri a lui Iisus, poate fi acuzat de inconsistente formale si de continut, cata vreme, se stie, cei doi nu s-au întalnit niciodata, numai ca autorul grec are grija sa sublinieze mereu ca, în fond, textul acesta opereaza în afara oricarui adevar biblic sau a valabilitati istorice si sa accentueze ca, în fond, avem de-a face tocmai cu procesul generarii adevarului literar. Dar si sa abordeze, cel putin tangential, raporturile acestuia cu universul mitului si al profetiei. „Ultima ispita a lui Hristos“ aduce, astfel, în centrul atentiei cititorului tocmai proprietatile adevarului si rolul lor în configurarea oricarui text, romanul raportandu-se, permanent, la Evangheliile dupa Matei si Ioan în ceea ce priveste natura adevarului biblic însusi. Adevarul pe care îl va marturisi, prin urmare, Pavel despre Iisus, va fi arta, în sensul cel mai deplin pe care Kazantzakis îl dadea termenului – si în sensul în care acesta întelegea arta drept una dintre caile privilegiate de mantuire a omului de sub tirania timpului. Rezulta, desigur, de aci, si aducerea în prim plan a relatiei textuale dintre creator si creatura, asa cum apare aceasta atat în Noul Testament, cat si în „Ultima ispita a lui Hristos“. Caci, la întrebarea pe care personajele si-o adreseaza nu o data unele altora pe parcursul cartii „Ce înseamna adevarul? / Ce este adevarul?“, Kazantzakis adauga înca una, subtextual: L-a „creat“ Pavel pe Iisus, asa cum afirma în întalnirea pe care cei doi o au, sau Iisus a adus asupra lui Pavel inspiratia divina pentru ca, în acest fel, sa-i fie creat mitul întemeietor? Nu întamplator, lupta, marea obsesie a operei lui Kazantakzis, este amintita de Pavel însusi – în textul biblic, nu în cel romanesc! – pentru a defini dificultatile vietii apostolice. Se vede, deci, ca atitudinea lui Kazantzakis fata de cuvantul care ar fi menit sa exprime exclusiv adevarul este ambigua, cata vreme evangheliile sunt privite, în primul rand, în calitatea lor de texte, iar nu de adevaruri eterne. Practic, în „Ultima ispita“, Pavel îi cere lui Iisus sa accepte adevarul pe care el, Pavel, îl va scrie, creandu-l, astfel, la un alt nivel, pe Fiul Omului, menit sa accepte, altfel spus, adevarul artei pe care el alege sa o creeze: „Astupa-ti de-acum gura nerusinata, taci, sa nu te auda oamenii si sa-si piarda puterile. În putreziciunea, nedreptatea si saracia acestei lumi, Iisus cel rastignit, Iisus cel înviat a fost singura mangaiere scumpa a omului cinstit si nedreptatit. Minciuna sau adevar, ce-mi pasa? E de-ajuns ca lumea se mantuieste. Ce-nseamna adevar, ce-nseamna minciuna? Adevar este ceea ce da aripi omului, ceea ce naste lucrari mari si suflete mari si ne ridica d-un stat deasupra pamantului, minciuna este ceea ce taie aripile omului.“
Fictiune romanesca vs.
Logos divin
Criticand, implicit, teologia dogmatica, a carei viziune s-a întemeiat mai cu seama pe textele produse de „Apostolul Neamurilor“, Pavel din Tars, fostul Saul, prigonitor al Domnului, convertit pe drumul Damascului, Kazantzakis afirma, deopotriva, ca mitul este mai puternic decat cel care-l creeaza si ca, privit dintr-o anumita perspectiva, este chiar anterior propriei sale creatii. Astfel ca, mai degraba decat a fi antinomia adevarului, fictiunea creata în acest fel devine de-a dreptul cea mai profunda forma de manifestare a acestuia, putand fi identificata, practic, cu însusi Logosul divin. La nivel strict textual, scriitorul grec are temeritatea de a pune în pagina o situatie uluitoare, în care Pavel, considerat a fi contribuit în mod esential la impunerea figurii hristice, este transformat în personaj de roman de catre un autor care, la randul lui, a încercat sa impuna propria sa versiune a lui Hristos. Si, mai mult decat atat, sa-i faca pe cei doi sa discute tocmai despre esenta adevarului (sau a lipsei de adevar) a fictiunii. Rezultatul va fi ca, de la un anumit punct încolo, cititorul va ajunge sa se întrebe, asemenea lui Pilat din Pont: „Ce adevar? Ce e adevarul?“ Plasat în cadrul secventei ispitirii lui Iisus, episodul întalnirii lui Hristos cel plecat de pe Cruce – în viziunea cea fericita – reprezinta cea mai puternica amenintare la adresa aparentei fericiri si tihne omenesti pe care fostul Iisus, cunoscut acum sub numele de noul Lazar, o traieste. Însa acest fragment este pregatit îndelung de autor, mai cu seama prin intermediul prezentarii detaliate a procesului de elaborare a Evangheliei lui Matei. Vamesul „contopist“, stiutor de carte, ia decizia de a asterne pe hartie povestea lui Iisus, iar cand acesta, la un moment dat, citeste cele scrise, este revoltat de lipsa de adevar a relatarii, acuzandu-l de minciuna pe autorul lor. Sustinand, însa, ca totul este adevarat, cata vreme nu a scris el, ci a urmat doar ceea ce un înger i-a spus sa faca, Matei apara chiar procesul elaborarii fictiunii, sustinand, implicit, adevarul estetic al acesteia. Fara îndoiala, antinomiile prezente la tot pasul în dialogurile personajelor adevar – minciuna, real – fals pot fi raportate si la contrariile atat de iubite de William Blake, cata vreme, asemenea lui, si Kazantzakis era convins ca în absenta unei opozitii a contrariilor si a unei cel putin temporare reconcilieri a acestora nu este posibil nici un proces de evolutie, în sensul pe care Bergson îl dadea termenului, si nici perceperea marii unitati divine. Adevarul se dovedeste, deci, a fi chiar acela recreat de Matei, evanghelistul reconstruind trecutul Învatatorului sau în cea mai adevarata forma cu putinta, aceea a textului întemeietor. În acelasi sens, Epistolele lui Pavel îi vor configura viitorul si-i vor trasa destinul. Astfel ca sensul profund al întalnirii celor doi – ca si unul dintre sensurile romanului de fata în ansamblu – este acela ca, în ciuda faptului ca aceasta nu s-a petrecut, Iisus a avut ocazia, la nivelul unei fictiuni romanesti (a lui Kazantzakis) sa dea întreaga credibilitate propriei istorii a devenirii sale, pentru a reusi ca în acest fel sa învinga definitiv si irevocabil orice ispita, alegand liber, pe deplin liber (acesta fiind, amanunt esential, si termenul utilizat de Pavel însusi, în Epistolele catre Corinteni!), calvarul în locul tihnei si suferinta în locul fericirii. Nu pentru ca totul sa se sfarseasca, ci pentru ca Toate sa poata începe.