Eugen Ionescu
Marin Diaconu a publicat recent un studiu amplu (480 de pagini) despre profilul spiritual al lui Eugen Ionescu (1). O carte-document, un studiu laborios si prob, în fine, un studiu bibliografic de referinta în care, cine vrea, poate sa afle tot ce a scris în romaneste Eugen Ionescu si cam tot ce s-a scris despre om si opera lui în presa si în carti din 1927 pana azi. Asemenea cercetari pozitiviste se fac, în vremea noastra, din ce în ce mai rar, nu atat pentru ca noua critica a discreditat metoda universitarilor eruditi, ci pentru ca nu mai exista specialisti în acest domeniu si nici nu sunt semne ca vor aparea în viitorul apropiat. Cum am scris si altadata: ce tanar se apuca, în economia noastra de piata, sa faca bibliografia unui mare scriitor si, daca a întocmit-o, cine i-o publica? Si daca, totusi, gaseste pe cineva sa i-o publice, cine se intereseaza de ea?
Acestea fiind circumstantele, merita toate laudele efortul si priceperea D-lui Marin Diaconu pentru ca a dus la capat acest remarcabil „profil spiritual“. Profilul vine dupa ce autorul a publicat în „Caiete critice“ scrierile lui Eugen Ionescu ramase în presa timpului (scrieri necunoscute pana acum de alti cercetatori), a scos o editie aproape completa a operei lui Mircea Vulcanescu si a publicat mai multe carti de si despre Constantin Noica si Cioran. Este, indiscutabil, cercetatorul cel mai avizat al acestei generatii intelectuale numite cand generatia în pulbere, cand generatia criterionista sau generatia trairista, cand, pur si simplu, „generatia ’30“… Mai potrivit mi se pare sa-i punem pe acesti tineri intelectuali din anii ’20-’30, nelinistiti, revoltati, decisi sa impuna primatul spiritului în lumea romaneasca si sa construiasca o Romanie culturala bazata (în gandirea lui Mircea Vulcanescu si a profesorului sau Nae Ionescu) pe ortodoxia taraneasca, sa-i punem, zic, sub semnul existentialismului.
Cum se plaseaza Eugen Ionescu în acest tablou de generatie? Este ceea ce am discutat, cu toate documentele în fata (documente, deseori, schimbatoare, opinii fluctuante, pozitii ideologice si morale uneori radical opuse) în „Tanarul Eugen Ionescu“ (2009). Atitudinea atipica a negationistului din „Nu“ se poate vedea si în volumul de fata care, pe langa o ampla cronologie biografica, însumeaza si o biografie exhaustiva a scrierilor romanesti ale lui Eugen Ionescu si a receptarii sale critice. Este o opera stiintifica remarcabila, absolut necesara în istoriografia romaneasca, în fine, o carte întocmita de un om învatat, devotat si prob. Dl. Marin Diaconu are pregatire filosofica si, printr-un exercitiu îndelungat, cunoaste azi mai bine decat oricine evolutia acestei generatii care a pus în discutie modelele si mentalitatile lumii romanesti. Unii de pe pozitii ideologice de stanga (Petre Pandrea, de pilda, sau – pana la un punct – Eugen Ionescu), altii – simpatizand cu extremismul de dreapta (Eliade, Cioran, Noica). Consecintele se cunosc. O istorie literara sau o istorie a miscarii ideologice interbelice trebuie sa mentioneze cu exactitate toate aceste cauzalitati, fluctuatii, derapaje în interiorul unei generatii de tineri insurgenti decisi, în punctul de plecare, sa scoata cultura romaneasca din inertiile si marginalitatea ei.
Dar Eugen Ionescu? Autorul lui „Nu“ circula mai degraba, cum am precizat, pe partea stanga a ideologiei europene, dar, în esenta, el ramane un spirit independent, un franc-tirreur si, în 1939, publica în „Viata Romaneasca“ o scrisoare în care respinge în chip radical si revolutia bolsevica si revolutia nationalista (de dreapta), ideea lui fiind ca orice revolutie este o anticamera a dictaturii. O previziune ce s-a dovedit, mai tarziu, exacta, din pacate. Tanarul Ionescu este de partea umanismului european si, într-un rand, îmbratiseaza cauza umanismului crestin (personalismul) în care îsi regaseste credinta lui în valorile europene, dar si spiritul sau religios…
Toate acestea le putem afla, în complexitatea si adancimea lor spirituala, atunci cand vom avea în fata, stranse într-un volum sau doua, toate cele aproape 1 500 de pagini scrise în limba romana de Eugen Ionescu si risipite prin publicatiile din perioada 1927-1946… O editie, asadar, completa a scriitorului Eugen Ionescu pe care sper s-o poata face într-o zi, cine altcineva daca nu Marin Diaconu, autorul acestui remarcabil „profil spiritual“, care va intra, nu am nici o îndoiala, în biblioteca oricarui istoric literar.
Lucian Blaga
Un profil spiritual indirect poate fi scos si din „Jurnalele“ Corneliei Blaga-Brediceanu, îngrijite si comentate de Dorli Blaga (2). Ea face mai întai o biografie a mamei sale, aducand date inedite despre familia Bradicenilor, mici boieri olteni adusi de Maria Tereza în Banat si înnobilati. Coriolan Brediceanu, bunicul Corneliei, avocat, a intrat în politica si s-a remarcat în Parlamentul de la Budapesta. Bunicul matern, Constantin Radulescu, era fiu de preot, a urmat gimnaziul „piarist“ la Timisoara si a terminat Politehnica de la Budapesta, devenind la 23 de ani inginer-sef al Timisoarei… Este ales de trei ori primar al orasului Lugoj.
Toate acestea le aflam, repet, din studiul biografic întocmit de Dorli Blaga, aducand astfel în prim-plan un personaj care a trait toata viata în umbra unui mare poet. Cornelia Blaga-Brediceanu, personajul în discutie, este o femeie cultivata, face la început studii de medicina si în 1919 face parte din delegatia romana la Conferinta de la Paris, condusa de I. I. Bratianu (si, în sectiunea pentru Transilvania, de Alexandru Vaida-Voevod). O recomandase unchiul sau, Caius Bradiceanu. O fotografie din aceasta epoca arata o femeie tanara, frumoasa si distinsa, foarte eleganta, cu un profil energic, stand imperial pe un fotoliu… Dintr-o fotografie anterioara (din 1918), facuta la Viena, ne priveste, într-un decor romantic, aceeasi tanara distinsa si supla, cu capul acoperit de o palarie impunatoare…
„Jurnalele“ (din 1919, 1936-1939, 1939-1940, 1959-1960) aduc informatii noi despre aceasta tanara instruita si meticuloasa, devotata afectiv si despre spiritul unui mare creator. Fragmentele din 1919 o arata traversand Italia, într-o mica evadare din Paris, admirand statuile lui Leonardo si Garibaldi, gustand vin rosu de Chianti, înmarmurita de emotie cand ajunge la Verona lui Romeo si Julieta. Nu se pastreaza din aceasta epoca, ne avertizeaza Dorli Blaga, scrisorile poetului catre Cornelia. Le-ar fi distrus chiar ea, de teama viitorilor biografi. Paginile din 1936 sunt scrise la Viena si Berna, unde Lucian Blaga, însotit de familia lui (aparuse între tip Dorli), se afla într-un post diplomatic. Relatarile diaristei sunt sobre, exacte, fara divagatii sentimentale. Dorli imagineaza o piesa de teatru în care actorii sunt papusile ei, Lucian a început sa scrie sistemul sau filosofic (a redactat deja „Eonul dogmatic“), Cornelia merge la biblioteca Universitatii si cauta cartile de care filosoful are nevoie, în fine, sistemul filosofic (început cand s-a nascut Dorli), creste odata cu ea…
Blaga, sprijinit de Puscariu, lupta pentru obtinerea unei catedre la Universitatea din Cluj, iar cand apare un nou ministru, are mari greutati la Legatia din Viena, în fine, familia se muta la Berna… Cornelia bate la masina ceea ce scrie Blaga si, într-un rand, pregateste lista de lucrari ale filosofului pentru concursul ce-l asteapta la Cluj. Acolo, secretarul de stat Goanga îl vrea pe Liviu Rusu, nu pe Blaga, în fine, ca totdeauna, ocuparea unui post universitar provoaca lupte acerbe între intelectualii romani. La Berna, Blaga se împrieteneste cu scriitorul Hugo Marti, aici i se jucase, în 1929 „Mesterul Manole“. Blaga este, politiceste, „titulescian“ si, din aceasta pricina, are dificultati cu adversarii celebrului diplomat… Calm, ordonat, puternic determinat intelectual, Blaga continua sa-si redacteze sistemul filosofic, si jurnalul Corneliei ne anunta ca este aproape încheiata „Trilogia culturii“. Ideea ei este ca filosofia blagiana este creatia Bernei. Altfel spus, aici a gandit si aici a fost inspirat filosoful spatiului mioritic.
O pagina remarcabila din acest jurnal pe sarite si uneori cenzurat chiar de autoare este aceea despre discursul de receptie al lui Blaga la Academia Romana (5 iunie 1937). Cornelia Blaga n-a asistat, dar a notat, ulterior, ceea ce i-a povestit poetul si ceea ce a citit în presa din tara. Iata ce noteaza ea, Joi, 10 iunie: „Ieri dimineata s-a întors Lucian din tara, destul de obosit, dar multumit si bine dispus. Ziua întreaga mi-a povestit întamplarile prin care a trecut. Triumful de la Academie a fost mai mare decat mi-am putut închipui. Întreaga generatie tanara, de toate culorile politice, e profund satisfacuta de cuvintele regelui. În schimb, batranii din Academie au plecat capetele, cand regele a spus ca «felicita Academia pentru alegerea lui Blaga». N. Iorga a venit la sedinta solemna cu un teanc de volume noi de-ale lui, pe care voia sa le prezinte regelui cu aceasta ocazie. Ulterior, Lucian a aflat de la prieteni ca, în timp ce-si tinea el discursul, Iorga soptea mereu cate ceva în urechea vecinului, ca sa devieze atentiunea. Dar publicul asculta cu încordare. Iar regele sorbea de-a dreptul fiecare cuvant ce-l rostea Lucian s„Elogiul satului romanesc“t. În raspunsul lui, Petrovici a încercat sa strecoare oarecari perfidii, dar regele, într-un discurs pe care l-a pregatit în scris, dupa ce citise acasa atat cuvantarea lui Lucian, cat si raspunsul, a dat o replica zdrobitoare lui Petrovici, identificandu-se cu desavarsire cu punctul de vedere al lui Lucian. Dupa ce a terminat regele, Iorga a exclamat: Daca avem asa oameni mari în Academie, atunci eu nu mai am ce cauta aici, si-a luat volumele si a plecat; nici n-a mai asistat la partea a doua a solemnitatii: inaugurarea aripii noi a Academiei. Trecand pe langa el, Lucian l-a auzit spunand: am sa-i arat eu acestui domn, regelui, ca mai exista un Nicolae Iorga în tara, iar în antreu s-a oprit cu niste academicieni batrani si le-a spus: «discursul regelui înseamna apologia pornografiei si a obscuritatii»; atunci academicienii vadit plictisiti de terorismele lui Iorga s-au întors spre Lucian si l-au felicitat calduros. Deosebit de dragut s-a purtat cu Lucian marele neurolog Gh. Marinescu, tot asa si Mehedinti, Lupas si – bineînteles – Sextil. Fiind la Gh. Marinescu la masa, a venit vorba despre meschinariile lui Iorga care nu-i poate ierta nici chiar lui Marinescu celebritatea mondiala. Lupas i-a istorisit ca anul trecut, cand s-a pus la vot alegerea lui Lucian, Iorga s-a dus pe rand la fiecare academician si i-a spus: sa nu-l voteze pe Blaga ca e complet nebun. Si despre mine s-a spus ca sunt nebun, dar eu v-am dovedit ca nu sunt. Lupas i-a raspuns: lasa, d-le profesor, ca va dovedi si Blaga ca nu-i nebun“.
Interesanta, amuzanta, memorabila în aceasta scena, este reactia lui Nicolae Iorga. O criza de gelozie în mediul academic. Nu-i singura si nici cea mai primejdioasa care s-a produs. Cronicarul o înregistreaza cu oarecare umor. Din însemnarile ulterioare, retinem amanuntul ca poetul intra în posesia unei chiunte la Bistrita, unde-si petrecea vacantele si ca devotata Cornelia, persoana din umbra, consulta antologiile de poezie engleza pentru a-i procura poemele pe care Blaga vrea sa le traduca. Face aceasta operatie fara sa se planga. Citeste piesele de teatru scrise de omul cu care s-a însotit pe viata si, din cand în cand, îsi permite sa faca aprecieri estetice: „“Tulburarea apelor“ – zice ea – o înflacarare a spiritului (…), celelalte sunt numai exercitii“. Îi place Yeats, Eliot si Matthew Arnold… Refuza cu obstinatie, nu se stie de ce, sa reciteasca „Mesterul Manole“. Comentatoarea jurnalului (Dorli Blaga) da o explicatie: „mama simtea ca a fost zidita în opera Tatalui meu, ca poate opera era mai importanta decat ea; într-adevar nu putea citi aceasta piesa“. O explicatie simbolica, o justificare prin mitul jertfei necesare creatiei. De ce nu? Sigur este ca aceasta Penelopa învatata si cu gust artistic nu abandoneaza calea ei si continua sa bata la masina, organizeaza un dosar de presa, înregistreaza comentariile criticilor, din cand în cand noteaza cate o remarca a poetului, ca de pilda: „energia mea nu este o energie a vointei, ci o energie a pasiunii“ sau: „numai elanul metafizic conteaza – toate metafizicele sunt caduce“ etc.
Ce-i interesant (si ce-i, în fond, admirabil) în aceste jurnale fragmentate, abandonate, reluate, iar abandonate, este faptul ca diaristul (ma rog: diarista), nu se plange niciodata de „muzele“ poetului, despre care aminteste, din loc în loc, editoarea si comentatoarea jurnalului, foarte informata, Dorli Blaga, fiica…. Atitudine rara în diaristica, atunci cand este vorba de viata intima a unui cuplu celebru. Sa ne amintim de însemnarile Sofiei Andreevna si de teribilele ei crize de gelozie… Publicate recent în Franta, am observat (din presa), ca notele ei acide despre genialul si dificilul ei sot, Lev Tolstoi, au un mare succes de public. Însemnarile intime ale Corneliei Blaga-Brediceanu sunt de o maxima discretie la acest capitol. Nu vrea, s-a remarcat, sa reciteasca „Mesterul Manole“, dar continua sa paseasca, pana la sfarsit fara zgomot si fara vanitati în umbra creatorului, notand în caietul ei secret (atat cat este) mica istorie care însoteste biografia unui mare poet. Penelopa banateanca stie sa ierte si sa rabde…