Am cunoscut recent doi tineri traducatori din Spania, unul, în prezent lector la Catedra de Limbi romanice a Universitatii din Iasi, celalalt, de fapt cealalta, o distinsa domnisoara, având deja la activ trei ani de lectorat la aceeasi catedra. Mi-a facut placere sa stau de vorba cu ei si sa-i ascult evocând, într-o frumoasa si mai ales corecta limba româna, personalitati marcante ale literaturii si culturii spaniole contemporane si aspecte ale vietii literare din tara lor. Printre numele mentionate au fost si câteva care îmi erau cunoscute gratie unui volum de dialoguri-dezbatere publicat în anii din urma tocmai de cea cu care tinerii lectori si traducatori au conlucrat si conlucreaza, profesoara de limba si literatura spaniola de la Universitatea „Al. I. Cuza“, Dana Diaconu, ea însasi o eminenta traducatoare din literatura hispano-americana. Am revazut cartea sa de interviuri cu un ochi parca putin mai avizat si mai proaspat dupa discutiile cu tinerii literati spanioli.
Dana Diaconu a avut inspirata idee de a aseza „în oglinda“ textele spaniol si românesc, pe pagina din stânga – primul, pe cea din dreapta – al doilea. Ele „cad“ aproape cuvânt pe cuvânt, sintagma pe sintagma, metafora pe metafora. Avem astfel, cum ar fi zis Borges, si o lectie de spaniola, precum si o demonstratie implicita, pe viu, a înrudirii celor doua limbi, a latinitatii lor profunde.
Cei noua spanioli intervievati de Dana Diaconu sunt scriitori din generatii diferite. Cel mai batrân era, la data interviului, Julián Marías, nascut în 1914, iar cel mai tânar, José Luis Alonso de Santos avea 58 de ani. Un altul, José Hierro, a murit la vârsta de 80 de ani. Din generatia lui Julián Marías mai este prezent în carte Alonso Zamora Vicente (n. 1916). Din cea a lui José Hierro – Antonio Prieto (n. 1929), Francisco Nieva (n. 1927) si Miguel Delibes (1920). Ceilalti doi – Luzmaría Jiménez Faro si Andrés Sorel – s-au nascut în 1937, în plin Razboi Civil.
Regasesc în interviurile realizate de Dana Diaconu (beneficiara în 2000 a unei burse de cercetare acordate de Ministerul spaniol al Afacerilor Externe) mai multe caracterizari, mai multe definitii ale Spaniei, unele antinomice, toate însa memorabile. Julián Marías, care a scris o carte intitulata „Spania inteligibila“, polemizeaza cu cei ce spun ca „Spania este o tara a rupturilor“, ilustrul discipol al lui Ortega y Gasset argumentând ca, dimpotriva, e „o tara cu mare continuitate“, doar Razboiul Civil provocând o „întrerupere violenta, brutala“. Argumentele sunt de ordin istoric, lingvistic, spiritual etc. si ele releva, în fond, unicitatea unei experiente singulare si constructii unitare. „Curios lucru – observa el –, toate tarile Europei au luat numele dominatorilor. De exemplu, Franta este regatul francilor, Frankreich, dupa cum se spune în germana, Anglia este tara englezilor, Lombardia este a lombarzilor, dar Spania nu se numeste Gotia, se numeste Spania, Spania, Spania. Apoi, în limba: exista un mic procentaj de cuvinte germanice în spaniola, dar spaniola este fundamental latina, 90 la suta este latina. Curios, spaniolii, hispano-romanii erau catolici, vizigotii erau arieni. Recaredo se converteste la catolicism si o data cu el toata curtea vizigota; asadar, se converteste la religia tarii, nu la aceea a dominatorilor. Nu-i asa ca e curios? Si asta s-a mentinut. Dupa aceea, invazia araba. Musulmanii, arabi si berberi, ocupa aproape toata peninsula, mai putin o fâsie din nord, ceea ce a fost simtit ca pierderea Spaniei, Spania pierduta. Si începe Reconquista, Recucerirea Spaniei. Cu ideea de a restabili regatul vizigot. Si exista un proiect permanent care este recucerirea Spaniei – Spania recuperata –, care se termina în 1492, prin cucerirea Granadei. Vedeti cum exista acea continuitate, pe care o demonstrez eu în cartea de care va vorbesc…“
Exista, am sentimentul, o vocatie sau cel putin o preocupare constanta a scriitorilor si filosofilor, în general a intelectualilor spanioli, de a-si identifica patria în ceea ce are ea mai profund si de a-si redefini specificul national. Romancierul Miguel Delibes, laureat al Premiului Cervantes, ne aminteste ca Ortega y Gasset spusese ca Spania este „lucrul acela facut de Castilia“, unde s-au stabilit triburile cele mai puternice. La rândul sau, Strabon vorbeste si el de Castilia, caracterizând-o astfel: „Castilia este o tara trista, aspra si saraca“, dar care „a aglutinat în jurul ei restul Spaniei“, datorita „virtutilor ei tipice: austeritatea, laconismul, sârguinta“. Fiu al unui castilian si al unei andaluze, prozatorul Andrés Sorel (a preluat numele celebrului erou stendhalian), Secretar general al Asociatiei Colegiale a Scriitorilor din Spania si director al revistei „Republica de las Letras“, autor a peste 30 de volume (romane, povestiri, eseuri, antologii lirice), între care romanul „Babilon, poarta cerului“, tradus si în limba româna, „Viata si opera lui Che Guevara“ sau „Discurs despre politica si sex“, constata cu amaraciune: „Castilia continua sa fie tinutul cel mai înapoiat – împreuna cu ceea ce se numeste interiorul Spaniei, Extremadura –, atât prin depopulare, îmbatrânire a populatiei, proasta comunicare, cât si prin lipsa unei culturi proprii. Spania este, s-ar putea spune, un litoral foarte populat si în rest aproape desert“. Dar ceea ce îl îngrijoreaza si mai mult pe Sorel, ca si pe alti intelectuali umanisti din diverse zone ale lumii, este „invazia americana“, pe care a semnalat-o în eseurile sale scrise si publicate de-a lungul deceniilor si care, în opinia sa, a facut ca „Africa sa fie pe cale de disparitie“. Iata ce-i spunea el Danei Diaconu: „Problema acestei culturi dirijate din Statele Unite este crearea gândirii unice pe care eu o numesc nongândire si crearea unui cetatean pe care eu îl numesc neoanalfabet, antiteza a ceea ce a fost omul Renasterii. Fac parte dintre aceia care spun ca tehnologia, stiinta dezvolta mersul înapoi. Pentru ca din punctul de vedere al culturii, al cunoasterii, nu progresam“. Pe dramaturgul si omul de teatru José Luis Alonso de Santos, Dana Diaconu îl cauta si îl gaseste alergând de la Madrid în micul si faimosul sat Almagro din tinutul La Mancha, gazda, în fiecare vara, a traditionalului Festival de Teatru Clasic. În conceptia sa – „ceea ce face un tablou, ceea ce face o simfonie, ceea ce face o opera de teatru este sa redescopere minunea de a trai si sa contrazica plictiseala, rutina, atrofia“. Fireste, nu putea sa nu apara din aburul secolelor cel în a carui provincie tocmai se aflau conlocutorii. Provincia asa zicând originara, care, prin romanul „Don Quijote“, s-a extins la dimensiunile umanitatii, legitimând-o. Or, tocmai în ceea ce relateaza Alonso de Santos, as vedea cea mai profunda si mai plastica definitie a identitatii si universalitatii spiritului hispanic: „Daca veniti pentru prima data în La Mancha, ca sa regasiti atmosfera din romanul despre Don Quijote, e suficient sa vedeti Almagro. Fiecare curte, de la fiecare casa – faceti o plimbare si priviti când se deschide câte o poarta –, pare ca e aceea din care a iesit Don Quijote. Toate aceste casute albe, cu o curte interioara, cu o usa mare la intrare, care se deschide, sunt, desigur, foarte dragute, vazute din afara, pentru noi, dar sa traiesti acolo, înauntru… Au acest aspect de închisoare pentru o viata întreaga si atunci pot sa înteleg foarte bine pe un domn care deschide poarta mare si, urcând pe calul sau, pleaca în lume sa caute ceva maret. Pentru ca viata cotidiana si aceasta rutina ne micsoreaza. Si atunci creatorul sau personajul fantastic Don Quijote iese din casa lui sa caute cealalta parte a vietii, partea grandioasa a vietii, care se afla altundeva“. Da, însa o data cu iesirea lui Don Quijote din „închisoarea“ lui, toate închisorile de pe pamânt – închisorile sufletului – se deschid, în timp ce provincia La Mancha, Spania întreaga ramân la fel de misterioase si de seducatoare, de vreme ce, zicea un alt ilustru spaniol, Salvador de Madariaga: „Spania este ceea ce se vede plus misterele ei“.
(Va urma)
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 350