Din nou despre droguri în tenis: „cazul“ Agassi

După mărturisirea că urăşte sportul alb, al doilea motiv pentru care lumea tenisului l-a hulit pe Andre Agassi (sau poate primul, în ordinea greutăţii!) s-a referit la dezvăluirea făcută de ex-campionul american cum că s-ar fi drogat. Folosesc italicele, căci verbul este important, după cum vom vedea. Şi asta, pentru că este o diferenţă enormă în universul tenisistic între a te droga şi a te dopa.
În sport, în general, şi în tenis în particular dopajul se referă la utilizarea unor substanţe energizante prohibite în scopul, ilicit, de a spori randamentul în confruntarea atletică. Iar acest lucru presupune intenţie deliberată. Ba, de multe ori, până şi inocenţa/ ignoranţa este aspru pedepsită – vezi cazul gimnastei noastre, Andreea Răducan, căreia i s-a retras titlul olimpic de campioană absolută la individual cucerit la Sidney datorită folosirii banalului Nurofen, produs medical ce conţine pseudoefedrină, sau, mai recent, cazul fotbalistului român Adrian Mutu, care a îngurgitat un medicament de slăbit ce conţine sibutramină. În afara intenţiei explicite, dopajul mai presupune: cunoaşterea beneficiilor rezultate în urma dopajului, evitarea controlului anti-doping sau negarea rezultatelor analizei, inclusiv prin minciună – toate fiind elemente ale culpabilităţii sportivului care se dopează.
Dimpotrivă, drogul plezirist, slab sau puternic, nu are nici un impact pozitiv, stimulator sau amplificator, asupra potenţialului sportiv al atletului care recurge la acest gen de evaziune, strict privată. Curiozitatea, plăcerea, nevoia sau dependenţa motivează recursul la această gamă de halucinogene, care însă nu amplifică deloc capacitatea de luptă şi performanţă a sportivului, ci dimpotrivă. Dintr-un asemenea punct de vedere, între dopajul lui Mariano Puerta, să zicem, şi îngurgitarea metamfetaminei de către Agassi – nici o apropiere! Argentinianul a folosit etilefrină, un stimulent utilizat în mod normal de persoanele hipotensive. Victor Hănescu se mira de vâna de joc a splendidului jucător gaucho, care, în 2005, a jucat finala la Roland Garros, după meciuri excepţionale, în care i-a eliminat pe Guillermo Cañas şi Nikolai Davîdenko, opunând apoi o rezistenţă eroică unui Nadal de 17 ani aflat într-o formă divină. Puerta a negat iniţial, apoi a acuzat o confuzie, căci, spunea el, băuse din acelaşi pahar folosit şi de logodnica sa, femeia fiind de fapt cea care luase substanţa respectivă. Pe scurt: argentinianul a fost suspendat doi ani, iar cariera lui s-a frânt definitiv.
În 1997, Andre lucra deja de trei ani sub supravegherea lui Brad Gilbert, pe vremea aceea încă jucător de top, dar şi excelent antrenor, iar rezultatele colaborării lor se vedeau. În 1995 minunea din deşert rămăsese 30 de săptămâni la rând pe primul loc ATP, câştigând în premieră Australian Open şi jucând finala US Open, pierdută, fireşte, în faţa eternului său „naş“, Pete Sampras. În 1996, îndrăgostit de actriţa Brooke Shields, fostul-copil minune al tenisului yankeu alunecă încet, dar sigur din elita tenisului, pierzând surprinzător în tururile incipiente la Roland Garros şi Wimbledon, în faţa slab cotaţilor Chris Woodruff şi Ken Flach, dar ajungând totuşi în penultimul act la Melbourne şi Flushing Meadows. Ca o reparaţie morală, el îşi adjudecă titlul olimpic la Atlanta, făcând fericită o ţară întreagă şi „răzbunându-l“ pe Mike Agassi, boxeurul ghinionist care ratase medalia la două turnee olimpice, cele de la Londra şi Helsinki, sub culorile Iranului.
Însă declinul nu-şi încetinea deloc alunecuşul. Andre nu doar că o iubea pe Brooke, dar dorea şi să facă parte din lumea ei. De aici, vizite dese pe platoul de filmare, serate cu actori, regizori, scenarişti şi producători de la Hollywood, cine în tot felul de baruri şi restaurante şic şi underground din New York, Los Angeles şi Las Vegas. Şi totuşi, ceva nu merge. La un moment dat, Agassi părăseşte jignit platoul de televiziune, când Brooke trebuie să se sărute şi să tragă numeroase duble în scena respectivă. Gelos şi neînţeles, intuind că lucrurile nu vor merge prea bine, el o cere totuşi în căsătorie la Paris, pe cheiul Senei, într-o seară când îi dăruieşte o brăţară fină simbolizând tenisul. Romantic încăpăţânat, Andre sfidează evidenţa şi ignoră glasul demonului lăuntric. Însă toate astea se văd în jocul lui, în rezultate, în prăbuşirea în clasament. De aici, depresia. Iată ce scria comentatorul din The Washington Post (16 iulie 1997): „În această după-amiază îl vom vedea din nou în teren pe Andre Agassi… Îl mai ţineţi minte? Acum doi ani era numărul unu mondial. Şi a rămas în topul clasamentului timp de 30 de săptămîni consecutive. Toată lumea a crezut că rivalitatea dintre Agassi şi Pete Sampras va fi asemănătoare cu cea dintre Borg şi McEnroe. Dar acum Agassi este un jucător cu jumătate de normă. Suntem deja în iulie, el are abia 12 meciuri jucate în şapte luni, iar aşa ceva este absurd.
Andre pierde tot mai des în primul tur, în faţa unor jucători pe care altădată nu i-ar fi luat cu nici un preţ în serios. Evită turneele importante, declară forfait din ce în ce mai des. Colac peste pupăză, fata lui Gil Reyes, preparatorul său fizic şi un adevărat al doilea tată pentru el, suferă o fractură de coloană cervicală la ski. La acea vreme Andre asista împreună cu Brooke la ceremonia Golden Globe Awards, când primeşte vestea. Lasă totul baltă, se aruncă în avion şi ajunge direct la spital, îmbrăcat în smoking. Reyes este disperat, Agassi se ocupă de tot, mergând până la a-şi aduce în parcarea spitalului rulota de lux, pentru ca încăpăţânatul de Reyes să închidă o jumătate de oră ochii în condiţii omeneşti. Parkingul se plăteşte cu monede de 25 de cenţi, iar Andre are buzunarul greu de metal. Şi tenisul? Ei bine, clasamentul ATP îl plasa pe Agassi undeva dincolo de locul 100.
Aceasta este împrejurarea în care ex-liderul mondial la tenis, Andre Agassi, a ajuns să recurgă la drog. Momentul este unul important, căci acel eveniment a atras în primul rând atenţia asupra autobiografiei scrise de Andre, declanşând polemică după polemică. Dar iată cum descrie Agassi episodul în cauză: „Mă găsesc acasă, în apartamentul din Vegas, privind la televizor împreună cu Slim, asistentul meu. Nu văd prea bine. Kacey <fata lui Reyes, n.m.> are probleme după intervenţia chirurgicală, iar medicii nu pricep de ce. Gil este la capătul puterilor. Data căsătoriei mele se apropie şi nu încetez să-mi spun că ar trebui să o amân sau chiar să o anulez, dar habar n-am cum să fac asta. Slim este şi el stresat. Deunăzi, când făcuse dragoste cu prietena lui, prezervativul s-a rupt. Acum este în derută. Între el şi iubita lui tocmai a intervenit o ceartă, consumată public, la bar, urmată de o despărţire dramatică. Slim nu vrea decât să se ameţească. Aşa că îmi propune: – Vrei să luăm ceva, ca să ne ameţim? – Ce, să mă droghez? – Mda. – Cu ce? – Cu gack. – Ce-i aia? – Cristal <Crystal methamphetamine – n.m.>. Metamfetamină. – Dar de ce se numeşte aşa, gack? – Asta este zgomotul pe care-l face când te ia de cap. Mintea începe să funcţioneze atât de rapid, că nu mai poţi să spui decât gack, gack, gack. – Dar aşa funcţionează mintea mea mereu. De ce m-aş lua? – Te face să te simţi Superman, omule. Crede-mă. Şi-atunci, ca şi cum cuvintele ar fi fost rostite de cineva din spatele meu, nu de mine, mă pomenesc spunând: – Ştii ceva? La naiba. De acord. Hai să ne luăm! Slim scoate puţin praf, apoi îl pune pe măsuţă. Taie o linie, o trage pe nas. Mai taie una, şi trag şi eu. Mă las pe divan şi aştept să văd Rubiconul pe care trebuie să-l trec. Pentru o clipă îmi pare rău, apoi mă cotropeşte o profundă tristeţe. După aceea mă cuprinde un nesfârşit val de euforie, ceva enorm, care-mi alungă toate gândurile negative, până şi pe cele pe care nu le-am avut vreodată. Totul se petrece de parcă aş fi primit o injecţie cu cortizon în subcortex. Nu m-am simţit niciodată atât de viu, atât de plin de speranţă – şi, mai presus de orice, simt cum debordez de energie. O forţă colosală mă împinge să fac ordine. Mă reped în toate colţurile casei, adunând şi ordonând, curăţând şi spălând. Curăţ baia. Fac patul. Şterg pe jos. Când nu mai am ce să spăl, trec la lenjerie. Apoi la garderobă. Împăturesc fiecare tricou, fiecare şort, iar energia îmi rămâne neschimbată. Nici vorbă să mă aşez. Dacă aş fi avut argintărie, aş fi frecat-o. Dacă aş fi avut încălţări din piele, le-aş fi curăţat… Nu am dormit atunci vreme de două zile. Când, în cele din urmă, am reuşit, m-am adâncit în somn ca un mort plin de inocenţă“.
O concluzie? Ei bine, campionii sportului alb nu au nevoie de energizante prohibite pentru simplu motiv că tenisul este un sport al automatismului mental, iar amfetaminele, deşi sporesc agresivitatea şi capacitatea de rezistenţă mentală, diminuează dramatic autocontrolul psihic atât de vital tenismanului. În plus, în raport cu o utilizare constantă şi în condiţii de hipertermie, ele pot produce accidente grave, inclusiv decesul. Cine are nevoie de aşa ceva?