Imediat dupa ce antologia „Basme populare românesti“, 2. vol., 2008, primea Premiul Perpessicius al Muzeului National al Literaturii Române (in decembrie 2010) mi-au parvenit alte doua culegeri de basme, editate de specialisti cu merite unanim recunoscute in câmpul folcloristicii – Iordan Datcu si Viorica Niscov – , ale caror nume reprezinta o garantie de seriozitate si acribie stiintifica si un argument pentru a le trece intre prioritatile lecturilor de la acest inceput de an. Este vorba despre culegerea lui Grigore Cretu, „Basme populare românesti“, vol. I-II. Editie ingrijita de Iordan Datcu si Ion Stanculescu. Prefata de Iordan Datcu, si de aceea a lui Ludwig Adolf Staufe, „Basme populare din Bucovina“. O colectie inedita. Transcrierea textelor in limba germana si Introducere de Helga Stein. Traducere din limba germana, cuvânt introductiv si note de Viorica Niscov, ambele aparute la Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2010.
Trecut de unii dintre promotorii noului, modernitatii, europenitatii, in categoria bunurilor culturale desuete, perimate, expirate, „decazute“, desigur nu cu sensul folosit de Hans Neuman, „gesunkenes Kulturgut“, basmul, ca parte a folclorului, este minat, in mintea modernizatorilor culturii, pe de o parte, de un viciu impardonabil, acela de a fi purtatorul ‘virusului’ nationalist, incompatibil cu spiritul mondializarii triumfatoare si, pe de alta parte, de o serie de prejudecati („basme de adormit copiii“, „povesti pentru copii si casa“, aceasta formula reproducând chiar titlul primei colectii de basme a fratilor Grimm, „Kinder und Haus Märchen“, 1812). Cu toate acestea, basmul popular traieste miraculos, in mediile rurale, preponderent, dar nu exclusiv, pentru ca si aici se perpetueaza o prejudecata, lesne de combatut daca ne amintim ca naratiunile publicate de Petre Ispirescu in volumul „Legende sau basmele românilor“, 1872, erau „auzite“, „culese“, in marea lor majoritate, in Bucuresti, asa dupa cum cele puse intre copertile cartii de capatâi a germanilor mai sus-mentionati proveneau de la o servitoare a unui farmacist din Kassel.
Ar fi simplu sa probam afirmatia de mai sus cu „productia“ extraordinara de basme populare culese, transcrise si publicate, dupa 1960 (luam ca borna a inceputului culegerii stiintifice a basmului „contemporan“ anii ’50-’60 ai secolului trecut) de profesionisti (precum Ovidiu Bârlea, Gheorghe Vrabie, Sabina Ispas, Otilia Hedesan etc), de semiprofesionisti (ca Ion Nijloveanu, Mihai M. Robea, Gheorghe Mihalcea etc.) si de amatori – aici lista e mult mai mare si oricum, cu toata stradania noastra, ar fi incompleta (câteva repere semnificative se pot gasi in „Cronologie“ si in „Bibliografie: culegeri si colectii. Antologii“ din „Basme populare românesti“. Antologie, cronologie, nota asupra editiei, repere bibliografice si glosar de Iordan Datcu, Nicolae Constantinescu, A. Gh. Olteanu, Academia Româna, Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta, Bucuresti, 2008, pp. LXI –LXXXIII si LXXXIX-XCIII).
Simultan cu culegerea de teren a basmului contemporan a avut loc si un semnificativ proces de recuperare a unor culegeri vechi de basme, cele mai multe de la sfârsitul sec. al XIX-lea, ramase, din varii motive, in arhive personale sau publice. Acesta este si cazul colectiei lui Grigore Cretu, „Basme populare românesti“, 2 volume, editat de Iordan Datcu si Ion Stanculescu, Editura Saeculum I. O., 2010, 351 + 399 p. „Povestea“ acestei colectii ne-o spune, in detalii, dr. Iordan Datcu, cel care, in 1970, „aducea pe lume“, in calitate de editor, volumul Grigore Cretu, „Folclor din Oltenia si Muntenia“, editie ingrijita de A. Millea si I. Stanculescu, prefata de Ovidiu Papadima, 762 p., in Seria „Folclor din Oltenia si Muntenia. Texte alese din colectii inedite“, vol. V.
Aflam, din relatarea lui Iordan Datcu, „istoria“ colectiei realizate de profesorul Grigore Cretu (n. 25 ianuarie 1848– d. 1919) cu elevii sai de la seminarele din Roman si Husi, la inceput, apoi, masiv, cu aceia de la Liceul Matei Basarab din Bucuresti. Materialele, ramase in numeroase mape, au fost cercetate cu minutiozitate de un fost magistrat, Ion Stanculescu, care a transcris, a „copiat“ „cu o rabdare demna de lauda si cu pricepere“, pe 900 de pagini format A4, peste 150 de basme din cele culese de elevii lui Grigore Cretu. Manuscrisul „perfect lizibil“, de 400 de pagini, realizat de Ion Stanculescu, in vederea tiparirii, a ramas la Iordan Datcu „vreo 35 de ani“, pâna acum când, „gratie distinsului editor I. Oprisan s…t apare antologia lui Ion Stanculescu“.
Culegerea prin mijlocirea elevilor era o practica „la moda“, ca sa zicem asa, in folcloristica incipienta a sfârsitului de veac XIX – exemplul cel mai cunoscut fiind acela al culegerii initiate de Ioan Micu Moldovan cu „preparandistii“ de la Blaj, din care s-a realizat selectia antologica semnata de Ioan Urban Jarnik si Andrei Bârseanu, „Doine si strigaturi din Ardeal“, 1885, care a beneficiat mult mai târziu (1968) de o editie critica realizata de eruditul Adrian Fochi. Peste 20 de ani, avea sa apara Ioan Micu Moldovan, „Povesti populare din Transilvania“. Culese prin elevii scolilor din Blaj (1863-1878). Editie ingrijita de Ion Cuceu si Maria Cuceu. Prefata de Ovidiu Bârlea, Editura Minerva, 1987.
Acolo era vorba, intr-adevar, de o antologie, in timp ce aici, chiar daca se va fi facut o selectie, este greu sa ne dam seama care vor fi fost criteriile, dupa cum nu e clara nici optiunea pentru dispunerea naratiunilor in interiorul acesteia. Cert este ca sunt basme (grosso modo) culese de elevi de 15-16 ani, din diferite locuri din tara, majoritatea din Muntenia, câteva din Moldova, unele din Oltenia (Olt, Dolj, Vâlcea), altele, putine, din Transilvania (Brasov, Sibiu). Fiecare „culegator“ avea datoria sa-si insemne numele pe caietul unde era scris basmul si sa indice de la cine l-a auzit, localitatea, vârsta si stiinta de carte a acestuia, ceea ce se intâmpla in cele mai multe cazuri, dar nu intotdeauna, incât ramâne o enigma de nedezlegat provenienta multora dintre naratiunile tiparite acum. Nici despre culegatorii ad-hoc nu putem sti prea multe, dar ar fi o sarcina de viitor sa se umble in arhivele Liceului „Matei Basarab“ din Bucuresti, sa se scotoceasca in foile matricole si in anuarele venerabilei institutii de invatamânt pentru a afla mai multe despre cei care, indemnati de profesorul lor de limba româna, s-au straduit si au cules naratiuni populare in circulatie la vremea respectiva. Retin un singur nume, mai deosebit ca sonoritate, pe acela al lui Constantin Xeni din cl. IV, Liceul Matei Basarab, in 1894, care noteaza basmul „Baietii babei“ auzit „de la un baiat din Bucuresti, pe care nu-l numeste“ (vol. II, p. 181-183). Constantin Xeni (nume la nastere Zenden) era nascut in 1878, avea deci, in 1894, 16 ani, ceea ce corespunde vârstei pe care trebuie sa o fi avut-o culegatorul din clasa a IV-a de liceu atunci. „Atras de literatura inca de pe bancile liceului – consemneaza istoricul Marian Stefan, editorul cartii lui Constantin Xeni, „Figuri ilustre din epoca României Mari“, Editura Oscar Print, 2009, p. 7 – a debutat in presa timpului cu traduceri din poezia germana si franceza, retinându-i atentia lui Alexandru Vlahuta, care i-a indrumat cu dragoste primii pasi“. Câti altii dintre elevii-culegatori de basme vor fi facut, in timp, o cariera de literati sau chiar de folcloristi nu vom sti cu siguranta prea curând …
Tot o enigma, nu neaparat „nesplicata“, ramâne surprinzatoarea uniformitate stilistica a naratiunilor puse pe hârtie de liceenii bucuresteni de la sfârsitul secolului al XIX-lea. Doua ipoteze pot fi formulate in legatura cu aceasta. Prima ar putea fi confirmata sau nu daca ar exista posibilitatea compararii manuscrisului original cu textul „copiat“ „cu o rabdare demna de lauda si cu pricepere“ de editorul Ion Stanculescu care, presupunem, a pregatit textele pentru publicare având in minte o „schema“ a basmului popular, o imagine modelata dupa colectiile clasice ale lui Petre Ispirescu, in primul rând. A doua, mai interesanta inca, ar fi ca insisi elevii profesorului Grigore Cretu scrisesera basmele auzite de ei de la varii categorii de povestitori, barbati si femei, batrâni si tineri, cu sau fara stiinta de carte, urmând modelul variantei scripturale a basmelor publicate de culegatorii vremii, dar si de scriitori precum Creanga si altii. Problema trecerii de la varianta orala la versiunea scrisa, asa-numita textualizare in folclor, larg dezbatuta in zilele noastre, ar gasi in studiul aprofundat al textelor publicate in cele doua volume de „Basme populare românesti“ atribuite lui Grigore Cretu un material plin de interes. Sau, poate, stilul zonal muntenesc, bucurestean era atât de puternic imprimat in constiinta culegatorilor-ascultatori de basme, incât s-a impus asupra naratiunilor, indiferent de provenienta lor, asa cum s-a intâmplat si cu singurul basm ardelenesc din colectiile lui Petre Ispirescu, devenit, sub pana culegatorului-tipograf o autentica poveste munteneasca. Dincolo de lectura divertisment, cele doua volume comentate aici ii pot impinge, pe specialisti, la meditatie si reflectie stiintifica in marginea unui subiect inepuizabil cum este basmul popular românesc.
Autor: NICOLAE CONSTANTINESCUApărut în nr. 317