Cartea de nuvele a doamnei Lina Codreanu de la Huşi mi-a evocat, pe de o parte, lecturile din Sadoveanu, cu acele „locuri în care nu se întâmplă nimic“ şi, pe de altă parte, nuvelele fantastice ale lui Mircea Eliade. Sunt scrise toate în acest stil, cu începuturi de întâmplări şi oameni oarecare, cu continuări alambicate, în ritmuri care se precipită spre finaluri neaşteptate, adeseori dramatice sau chiar tragice.
În prefaţa volumului intitulată Proza cu ape tulburi şi cu scriitura ageră, distinsul istoric şi critic literar, Constantin Trandafir defineşte admirabil natura prozatoarei: „Naraţiunile din Poştalionul sunt scrise cu o mână sigură, care atestă o bună ştiinţă a strategiilor epice vechi şi mai noi. Autoarea, Lina Codreanu, are ceea ce dă seama despre un bun prozator, înainte de toate: observarea minuţioasă a detaliilor unei realităţi cotidiene şi interioare, precum şi comuniunea cotidianului cu straniul. De regulă şi în cazul de faţă, povestirea curge încet, cu evenimente puţine şi cu descrieri ale toposului şi ale mişcărilor lăuntrice. Există totuşi o dezinvoltură, una a simplităţii cu cale de acces la profunzime. Lumea micii provincii (unde trenul nu se opreşte) trăieşte în tradiţionala banalitate, dar şi aici apare drama nepotrivirii, esenţa ei este, de fapt, interogativă. Eroii preferaţi sunt contemplativii“.
Aceste trăsături le întâlnim adeseori diferenţiate de la o nuvelă la alta, dar şi intersectându-se sau identificându-se de multe ori. Aşa se întâmplă şi în nuvela care dă titlul volumului. Poştaşul Zaharia, supranumit „Poştalionul“, după ce parcurge, la timpul prezent, cele mai obişnuite întâmplări, specifice slujbei sale cotidiene – toate de un realism convingător – se întoarce din când în când în trecut, ca să sfârşească într-un halou de mister şi nebunie, după ce îşi aminteşte de „Magdalena, fata de la tejgheaua bodegii din sat, cum, prima oară, a rămas cu ochii înţepeniţi de surâsul ei“.
La fel, în Catedrala de sare, unde bătrânul Conu Pană se duce, cu un autobuz hodorogit, spre o veche şi uriaşă salină să-şi oblojească beteşugurile. Pe drum şi acolo cunoaşte o galerie de oameni banali sau ciudaţi, rememorându-şi întâmplări din căsnicie cu vocea pierdută a Despinei şi din timpul războiului. Până la urmă ajunge în braţele unui tip straniu, pe care îl cheamă Anton Mortu, care îi devine slugă şi stăpân în acelaşi timp. Bătrânul sucombă tocmai când iese la lumină din tărâmul subpământean al salinei, în acest tablou atât de bine conturat:
„Conu Pană expiră cu un hârâit din adâncul pieptului. Trupul se lasă moale, topit, luând forma treptelor.
Lumea s-a adunat de o parte şi de alta pe treptele pasajului umbrit. Unii se retrăgeau înfioraţi şi-şi protejau pruncii. Cineva a strigat «Salvarea! Repede!». Sub bătrânelul căzut, ca o lumânare aurie, lucea sacoşa galbenă. Portarul a dat telefon.
– Cine îl însoţeşte?
N-a răspuns nimeni.
În lumina toropitoare a amiezii, târgoveţul dădea colţul clădirii prăfuite de sare, îndreptându-se gârbovit de-o povară imaginară. Avea pasul vioi şi părea grăbit să urce dealul cocoşat şi înnegurat de pădurea nepăsătoare. În ochii întunecaţi ai lui Mortu sclipea straniu bucuria slugii care duce stăpânului prada aşteptată“.
Adevărate exerciţii de măiestrie ne apar în portretele conturate de Lina Codreanu, prin împletirea trăsăturilor fizice cu cele spirituale.
În acest stil elevat şi original, cu o materie impregnată de prezent, ca şi de trecut, se petrec acţiunile şi în celelalte nuvele Semne de primăvară, Pantofii, Ritmuri şi Ochianul lui Dominic.
O lectură mai mult decât atractivă, pe deplin revelatoare. Sunt convins că viitorul va impune numele doamnei Lina Codreanu în peisajul atât de divers al literaturii noastre actuale.
Autor: Ion BradApărut în nr. 508