Mai exista români care, dupa douazeci si unu de ani, nu sunt dezamagiti de ceea ce s-a întâmplat si se întâmpla în tara? Dezamagiri sociale, economice, politice, culturale, morale. Probabil, dar nu par sa fie prea numerosi si ei trebuie cautati cu certitudine printre afaceristi, politicieni si intelectuali, adunatura cu moravuri balcanice si tâfna occidentala convinsa si încercând sa convinga ca tine pasul cu istoria.
Dezamagirile românilor obisnuiti, al caror ecou se face la rastimpuri auzit si ramâne fara nicio consecinta, sunt mai nimic pe lânga caderea în pesimism si în lehamite a celor care, ipocrita naivitate!, au crezut si mai cred din adâncul rarunchilor în democratie, liberalism si toata salata ideologica si economica vânduta ca remediu infailibil al iesirii României la lumina. La lumina Occidentului, se întelege, fiindca aiurea în lume domneste întunericul cel mai profund. Dar suntem înca în România, s-ar putea sa si ramânem înca multa vreme, ceea ce n-ar fi o catastrofa dupa câte catastrofe ne-a fost dat sa traim, daca mi se îngaduie o prevestire. Iata însa ca adunatura neaosa de profitori în bratele careia elitele noastre ce-si trimit neobosite flori si sarutari pentru rezistenta pe baricada luciditatii cu profit asigurat si-au cautat si au gasit culcus, dragalasenii si glorie mediatica nu-i prea mai ia în seama, ramâne surda la apelurile lor nu lipsite de aceeasi ipocrita si, sa recunoastem, în felul ei înduiosatoare naivitate. De unde dezamagirea patetica, suferinta publica, deznadejdea ca pasaport în speranta unui miracol care sa le redreseze moralul politic si sa le redea încrederea ca liberalismul si maretele virtuti visate ale democatiei si capitalismului n-au murit în România, ca liberalii nostri nu s-au pus laolalta cu socialistii din coniventa ideologica (nici unii, nici altii nu mai cocheteaza cu ideologiile), ci din pragmatism politic. Detestabil concubinaj, desigur pentru orice fanatic al puritatii ideilor. Ceea ce refuza cu buna stiinta ipocritii nostri naivi sa accepte este ca azi, si asta de aproape treizeci de ani, democratia si capitalismul nu mai sunt si nu vor mai fi ce-au fost.
Îmi pierd probabil vremea, dar le recomand lectura urgenta a eseului „L’oligarchie ça suffit, vive la démocratie“ (Hervé Kempf, Seuil, Paris, 2011). Kempf e ziarist la cotidianul „Le Monde“. Pornind de la realitatea ca politologii si comentatorii în general ai convulsiilor lumii se limiteaza la opozitia dintre dictaturi si democratie, el conchide ca aceasta simplista opozitie serveste de fapt o oligarhie drapata în virtutile unei democratii golite de sens; jovialismul reportajelor si al analizelor evenimentelor din Tunis si Egipt îi dau perfecta dreptate. Oligarhia profita de incapacitatea de a gândi politica altfel decât ca o alternativa între dictatura si democratie pentru a-si consolida „puterea invizibila“ asupra societatii si a trafica pur si simplu democratia reducând-o la un simulacru formal, la un spectacol electoral regizat de profesionisti aflati în slujba ei. În aceasta perversiune a democratiei, politica reala nu mai este definita în spatiul public, ea este negociata în spatele usilor închise de guvernele alese si de elitele care reprezinta de o maniera „strivitoare“ interesele mediului de afaceri. Warren Buffet, pe locul trei printre oamenii cei mai bogati de pe planeta, icoana a speculantilor fara scrupule, declara cu cinism în urma cu câtiva ani ca „exista bineînteles o lupta de clasa. Dar e clasa mea, clasa bogatilor care poarta razboiul si-l va câstiga“. Cei ca el, explica Kempf, si-au oferit institutii pe masura, Trilaterala, grupul Bilderberg, întâlnirile anuale de la Davos, iar media, în principiu, câine de garda al democratiei, le sta lauditiva la dispozitie.
În Grecia antica, oligarhia era o adevarata alegere politica, la fel ca si regatul sau democratia, o regrupare de întelepti în serviciul comunitatii. Membrii de azi ai acestei noi caste conducatoare au facut trocul între cultura nationala si cea a mondializarii, care nu este altceva decât un sistem de valori la care statele democratice se supun, renuntând la cautarea interesului general în favoarea profitului câtorva si cu orice pret.
Hervé Kempf pune în sfârsit întrebarea cruciala: de ce popoarele tolereaza aceste puteri oculte care au transformat democratia într-un simulacru? Si raspunde: oamenii nu se revolta pentru ca nu vor. Sistemul supravietuieste „pentru ca a reusit sa creeze adeziunea oamenilor la ceea ce este“ prin iluzia îmbogatirii la îndemâna oricui. Reîntoarcerea la adevarata democratie nu se va petrece decât atunci când resursele planetare vor fi epuizate si preturilor vor creste în toate domeniile din cauza supraconsumului, baza puterii economice a noilor oligarhi.
Scriu aceasta corespondenta la o zi dupa ce armata l-a scos din decor cu multa consideratie pe Mubarak, dictatorul atât de iubit, de ocrotit si de respectat de Occident, si a doua zi dupa ce a început exodul tinerilor tunisieni, revoltatii din urma cu o luna, spre Europa. Ziaristii si comentatorii joviali continua sa vorbeasca despre democratia ce-a raspândit în tarile arabe un parfum de libertate. Parfum de libertate soporific pe care românii azi dezamagiti îl respira de douazeci si unu de ani.
(14 februarie 2011)