Maria Cogălniceanu
Scriitor polivalent, „profesorul de poezie“ Mircea Petean ne oferă alte desfătări estetice publicând un nou volum de versuri.
Familia (ascendenţii şi descendenţii), universul casnic şi natura sunt stâlpii de susţinere ai edificiului poetic din volumul Catedrala din auz (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2012). Împărtăşind sentimentul credinţei cu sfinţenia iubirii niciodată întinate, Mircea Petean rosteşte cele mai simple poeme locuite de energii creatoare transmisibile. Poemele sale sunt imnuri închinate vieţii. Pe când „cuvântul era unduire de sunete şi tăceri“, în dimineţile lumii, pe axa ce leagă pământul de cer, ca-n scara lui Iacob coboară şi urcă sacrul însoţit de teluric.
Un sentiment al necuprinderii frumuseţii aminteşte de profeţii inspiraţi şi de marii poeţi care-şi exersau geniul divin în epopei nemuritoare.
Suprasaturat de cacofonia universală şi de abisurile în care au căzut aezii contemporani (dar şi omul românesc), cu adânc disperata iubire de neam şi dezgustul de ruina fiinţei, Mircea Petean intonează homeric un cânt de slavă omului, având înaintea ochilor truda ligurului harnic: „cântă zeiţă efortul civilizator al ligurului / care sapă în piatră seacă / în vreme ce la noi pământul mănos a ajuns pârloagă / cântă zeiţă minunea apariţiei teraselor şi straturilor pline / de verdeţuri pătlăgele vinete şi roşii viţă de vie / rozmarin fave şi bostani / în vreme ce la noi în cernoziom cresc doar buruieni şi scaieţi“ (p. 10)
Primele cânturi ale acestui amplu poem postmodern sunt şi o definire de „poeta faber“ care are în sânge onoarea dacilor liberi, vânjoşi şi netemători de moarte. Voinţa de recuperare a elanului creator străbate poem după poem; fiorul neliniştii îi este dat de pierderea „voluptăţii scrisului“, îndeletnicire veche. Sub privirea cititorului se compune o saga de familie postmodernă în care se distinge cu pregnanţă egală şi tema autorului. El compune un amestec straniu de note particulare şi culori din refuzul banalităţii, din ironie, autoironie şi indignare. Uneori muza îl părăseşte, lăsându-i numai reflecţii amare pe motivul stagnării şi al nelucrării: „dar pe tine te osteneşte numai gândul scrierii / tu te-ai lăsat sedus de voluptatea rostirii / tu ai trecut de mult pe literatură orală (p. 13).
Obsesia scrisului („cartea din vis“) intersectează realul; coşmarul alătură zile de smoală şi sânge cu reveniri ale „caracatiţei totalitare“. Semnul trecutului secol este prezenţa „hermeneutului mitolog“ preocupat de „Parcursul poeziei române de la originile sale obscure/ la obscuritatea lui Mircea Petean“ (p. 15).
Exponent de vârf al poeziei optzeciste şi al revistei „Echinox“, poetul creează în spaţiul liricii sale un loc aparte, cu paradoxuri, jocuri inteligente, contraste şi epifanii. Acestea roiesc în jurul lui Nicanor, „nomina odiosa“. Poemele au limpezimea izvoarelor de munte; glosează şi definesc infamiile actuale: „minte cu aerul că spune adevărul / şi spune adevărul ca şi cum ar minţi // e un generos sgârcit / şi un sgârcit generos // umilinţa sa e roasă de orgoliu / şi orgoliul său e plin de umilinţă // iubeşte cu duşmănie / şi urăşte cu tandreţe / de altfel ura e o formă disperată de iubire / şi iubirea o formă acceptată de ură-zice // scrie făcând apologia rostirii / şi vorbeşte de parc-ar citi //ascultă ca un duhovnic şi vorbeşte ca un parlagiu / duhovnic şi povestaş neîntrecut deopotrivă. // Ce mai – e definiţia însăşi a ambiguităţii“(p. 18).
Înveşmântat în „faldurile tăcerii“ şi în ipostaza aedului dac, Mircea Petean reface, dar în sens invers, traseul exilatului de la Tomis, trăind în austeritate şi izolare ca un alt păstor din Carpaţi, Apenini şi Pirinei.
Indignarea autoexilatului din Liguria taie ca briciul, iar versul arde putreziciunea materiei nedemne. Numai lumina rugului pământesc este purificatoare şi salvatoare; ea capătă forţa şi misterul apusului de soare mediteranean. Numai poetul adevărat poate stârni armonii comparabile cu cele marine la atingerea luminii increate. Poetul îndrăgostit de vastitatea şi cântecul apelor ne sugerează o fastuoasă imagine polifonică: „lumina loveşte clapele mării / şi lumea se umple de acordurile / Preludiilor şi Baladelor / care acompaniază reveria (p.27).
Diferenţa dintre arta poeziei şi grafomania ineptă este ca opoziţia subtilă dintre „la parole“ şi „le mot“.
Ceea ce era prefigurat doar în Neaţa ca sunet mânios scos din harpă, iese în prim-plan în Seară bună. Acestea sunt cele două secţiuni ale volumului. Realul concurează imaginarul depăşindu-l prin hidoşenie. Tablourile sugerează lumea coşmarurilor spaniolului Francesco Goya; morgă, camere de tortură, execuţii publice, spitale sunt vocabulele esenţiale, fixând însă realităţi trăite la noi, cu puţin timp în urmă. Pentru a ilustra diabolica faţă a Trimisului şi metamorfozele celui ales pentru a reprezenta mulţimile pe care le va trăda curând, poetul scrie despre „hoţii de vise“ care-şi pun măşti noi pe chipuri vechi. Caricatura şi pamfletul vizează o lume dementă, criminală, antropofagă: „Hoţii de vise există / ei se află printre noi / au înfăţişare onorabilă / sunt reci aulici titraţi / şi deţin poziţii de putere / dar mai ales obişnuiesc să se pitească îndărătul Legii / atât doar că noi nu ne lăsăm prădaţi cu una cu două“ (p. 39).
Vizionar şi logic Mircea Petean ştie că totul va fi neant. În stilul biblic scrie că se va împlini sorocul dispariţiei lor („adevăr grăiesc vouă…“).
Ciclul Poemele Anei are menirea să ne vindece de urât, de exoduri colective şi de umilinţe. În ele sunt naşterea şi renaşterea demnităţii. Citim aici ode concentrate închinate femeii iubite, jumătatea ideală din mitul lui Platon, bucuria fără sfârşit a bărbatului. Un alt elogiu găsim şi în Lovituri de nisip şi alte poeme/Coups de sable et autres poemes. Traduction du roumain par Letiţia Ilea, Tudor Ionescu et Mircea & Yvonne Goga (Editura Limes, 2013): „sunt femei şi femei/ probabil că sunt femei / mai frumoase ca tine // poate că sunt femei şi mai distinse ca tine // vor fi fiind unele chiar / mai inteligente / multe mult mai elegante / mai şic mai sexy mai „comlexe“ / tu / pentru mine / însă / Ana / eşti desăvârşită. (vol. Citat, p. 42)
Poezia înseamnă revelaţie. Mai vădită prezenţa spiritului este în ceasul realei naşteri a unui copil; el este îngerul trimis ca să înlăture moartea; „luminează casa şi nelinişteşte inimile“. Ca factură, textul poetic se apropie de intonaţiile vechilor acatiste în care versetul „bucură-te, suflete, bucură-te“ este ferecat şi reluat la începutul, în mijlocul şi la sfârşitul poemului.
Dacă tac clopotele în turla bisericii, se aude vocea poetului ca în acest text pe care îl cităm integral pentru valoarea lui filosofică şi testamentară: „La Răsărit tremurul / la Apus cutremurul / la început verbul divin / la sfârşit vaer şi suspin / negre amare şi nenumărate postiri / dulci străvechi şi enigmatice rostiri // căderile mele-n abis au devenit – zice estetul – / fastuoase călătorii în cer încetul cu încetul / iar când femeia zilelor şi nopţilor / mele m-a părăsit caut preajma drepţilor // mutaţi de mult în ţărână şi uitare / vai nimeni ştire-n lume de mine nu are / rostirea numai rostirea e panaceu şi alean / precum apusul de soare mediteranean // iar atunci când nu am cu cine mă convorbi / mă adresez lămâiului de vizavi // la început de drum viva la vida / la sfârşit de drum sortida sordida“ (p. 22).
Pelerin, corăbier, stăpân un timp peste ţinutul măslinilor şi al viţei de vie, contemplând misterele lumii şi ale cerului, poetul participă spornic la creaţia universală cu acea parte indicibilă ce ţine de har şi de pământul naşterii sale.