Asia, acest urias continent ce adaposteste o lume dominata si astazi de traditii stravechi atât de diferite de cele ce stau la baza culturii noastre europene, îsi dovedeste particularitatile si sub aspectul expresiei artistice, în toate formele ei, muzica fiind una dintre acestea.
Ceea ce diferentiaza cultura muzicala europeana de cea asiatica este conceptia asupra sunetului conform careia acesta este mult mai flexibil si mai complex, în permanenta sculptat, modulat, modificat în parametrii sai dinamici, timbrali si de înaltime prin vibrato, prin oscilatii microtonale, prin glissande, reprezentând el însusi un micro-cosmos. Asiaticii considera ca spatiul este deja plin de sunete iar muzicienii le preiau, le receptioneaza si, în functie de talentul si dispozitia fiecaruia, le redau muzicii, care devine astfel o forma de expresie particulara a individului (compozitorul). În muzica asiatica, de-abia în secolul XX s-a cristalizat notiunea de compozitor. Pâna atunci, muzica, pictura, artele în general aveau autori anonimi, arta fiind considerata un demers natural, ca un dar al cosmosului. Fiecare sunet poate rezona la nesfârsit, daca omul are destul timp si rabdare sa-l asculte. Daca cineva ar vrea sa asculte o versiune completa a muzicii de teatru japonez Nô, ar avea nevoie de cinci zile si cinci nopti fara întrerupere, iar repetarea mereu variata a acestei muzici fascineaza într-o asemenea masura încât ascultatorul uita practic de trecerea timpului. Poate ca de aceea tara asiatica ce a daruit lumii cei mai numerosi si importanti compozitori în secolul XX este Japonia.
Aceasta este o tara cu particularitati geografice si culturale deosebite, cu o clima foarte variata si comunicare interumana greu de realizat din pricina lipsei de suprafete apte pentru constructii, marea majoritate a lor fiind ocupate de o vegetatie densa, de munti si de vulcani. Este neospitaliera din pricina cutremurelor aproape zilnice, a taifunurilor ce o bântuie din luna august pâna în noiembrie, a eruptiilor vulcanice si a climatului sau de o umiditate adesea la limita suportabilului. Cu siguranta ca locuitorilor le-a trebuit o mare doza de energie si de filozofie pentru a supravietui pe aceasta insula si pentru a o face sa ajunga una dintre principalele puteri economice ale planetei. În mod evident, caracterul japonezilor si expresiile lor artistice, intelectuale si filozofice s-au dezvoltat sub influenta acestor conditii de viata extreme.
Muzica traditionala japoneza
Muzica traditionala japoneza este întotdeauna legata de evenimentele sociale sau religioase si se afla frecvent în strânsa relatie cu alte arte (teatrul sau dansul). Exista astfel muzici specifice traditiilor budista si sintoista, ce reflecta credinta straveche privind natura divina a poporului nascut în urma unui pact îndelung negociat între un cer binevoitor (spiritele divine Kami) si descendenta lor pamânteana, reprezentata de multimi nesfârsite de Kami provenite din germinatia divina. Caci tot ce apartine unei divinitati, respiratia, sângele, saliva, excrementele, poate da nastere altor divinitati, care putin câte putin invadeaza lumea materiala si o curata de umorile sale. Pe aceasta filiera a aparut Ninigi, nepotul veneratei zeite a luminii, Amaterasu, ca prim emisar de origine divina însarcinat sa preia treburile pamântesti. El este stramosul celui dintâi împarat al neamului omenesc, Jimmu Tenno, întemeietorul statului japonez, în anul 660 î.e.n.
Aceasta credinta privind descendenta divina a poporului japonez se face simtita printr-un fel de gratitudine obscura si ferventa, ce nu se exprima în dogme, ci se danseaza în sanctuarele sinto aproape zilnic, în sunet de toba, de flaut si de koto. Iata cum descrie acest ritual scriitorul elvetian Nicolas Bouvier, un bun cunoscator al acestei lumi pline de mistere: „E o muzica bizara si lenta ce pare scoasa din maruntaiele pamântului, din noaptea radacinilor, a trunchiurilor si pe lânga care orice Recviem occidental (mult superior din punct de vedere polifonic) capata un aer artificial si modern. Poate nu e prea variata si nici armonioasa pentru urechile noastre obisnuite cu acorduri mai rafinate; are însa o asemenea forta încât, dupa o vreme, întorci capul sa te asiguri ca arborii sub care stateai n-au pornit-o în sir indian spre Marele Templu al zeitei Amaterasu din Ize“ (Nicolas Bouvier, „Cronica Japoneza“, Ed. Humanitas, 1995, pag. 17).
Pentru a ne apropia de muzica japoneza este nevoie sa ne debarasam de criteriile occidentale, ce presupun un tip particular de ascultare a muzicii. Notiunile de timbru, ritm, înaltime, forma muzicala sunt complet diferite. Studierea lor este dificila, pentru ca nu exista nici un tratat istoric global, de exemplu o Istorie a muzicii japoneze. La origine, marea majoritate a expresiilor muzicale au fost importate din China, dar departe de a se multumi cu conservarea lor în forma originara, japonezii au transformat de-a lungul secolelor aceste traditii, adaptându-le la sensibilitatea proprie.
Muzica instrumentala s-a dezvoltat permanent în legatura cu cântul, cu textul scris, cu ideea de cuvânt. Un instrument muzical trebuie sa exprime variatiile de timbru ale vocii umane. De aici, o tratare ritmica particulara, înrudita mai degraba cu prozodia decât cu notiunea de ritm în acceptie occidentala. De asemenea, muzica japoneza se bazeaza mai mult pe solo-uri, iar în ansambluri, precum orchestrele Gagaku, are loc o juxtapunere de voci independente, într-o stare de neacordare. Asadar, conceptia noastra de armonie este absenta din aceasta muzica ce acorda suprapunerii de sunete o valoare mai degraba timbrala. Nu exista reguli în privinta ritmului. Ascultatorul de muzica japoneza este, cu siguranta, surprins de valorile foarte lungi si de imposibilitatea delimitarii precise a unei masuri, pentru ca extensia sau contractia masurii este asociata expresiei muzicale. Conceptia ritmica japoneza porneste din interiorul fiintei umane. Ea înseamna destindere si tensionare între doua evenimente, ceea ce o poate apropia de conceptul Ma. Într-un interviu luat lui Taira de catre Pierre-Yves Artaud, compozitorul japonez defineste acest concept în felul urmator: „Pe pamânt, a priori, este greu de imaginat o liniste perfecta. Orice forma de viata fabrica sunet; noi însine, traind, emitem zgomote de functionare, precum bataile inimii, rasuflarea, zgomotele articulatiilor, spre exemplu. Linistea apartine, asadar, domeniului concretului, iar conditia noastra nu ne permite sa adoptam o pozitie indiscutabila asupra existentei ei presupuse. În schimb, în domeniul abstract, putem afirma ca exista în mod indiscutabil o liniste psihologica: linistea muzicii. Ea este admirabil definita de conceptul japonez Ma. Sa luam doua obiecte separate între ele de un oarecare spatiu: acest vid este Ma. Modul de a exista al acestui spatiu-liniste le da obiectelor ratiunea de a fi; sunt notiuni nedisociabile: nu exista liniste fara obiecte, precum nici un obiect fara liniste“ („Yoshihisa Taira de Tokyo à Paris… naissance d’ un créateur“, „Traversière/Magazine“ Nr. Spécial III, 1997).
Forma muzicala traditionala japoneza este si ea o notiune foarte particulara. Ea nu este stabilita dinainte, ca în muzica noastra clasica, iar notiunea de simetrie (A-B-A) lipseste. Forma tine de domeniul spiritual uman, iar spiritul este un concept infinit si inform. Este mai degraba apropiata ideii de improvizatie, de auto-creare a formei de catre ea însasi. Cu toate acestea, forma muzicala japoneza este guvernata de un principiu important, reprezentat prin notiunea de: jo-ha-kyu. Acest principiu structural universal este prezent în toate artele scenice traditionale japoneze, reprezentând o constructie de origine chineza, utilizata la începuturi de Gagaku: jo– prolog ce debuteaza cu brutalitate, ha– dezvoltare cu un caracter mai degraba dolce, kyu– final aprins, violent. Aceasta conceptie a fost modificata de catre japonezi prin inversarea caracterelor. Astfel, jo a fost transformat într-un debut linistit, suav, în timp ce ha devine sediul variatiilor contrastante, iar kyu revine la un sentiment mai potolit. Principiul este preluat de teatrul Nô ale carui piese adopta acest cadru formal.
Dupa cum am mai spus, muzica se afla într-o strânsa relatie cu alte arte, îndeosebi cu teatrul si dansul. Traditia teatrala în Japonia este extrem de veche, fiind preluata în cea mai mare parte din China. În general, expresia teatrala japoneza este o îmbinare între dans, recitare si muzica (Kagura, poem cântat si dansat). Spre deosebire de traditia occidentala, care separa genurile, Japonia a cultivat întotdeauna o arta totala. Dintre toate varietatile de arta scenica japoneza, trei sunt mai cunoscute europenilor: teatrul Nô, Bunraku si Kabuki.
Teatrul Nô
Teatrul Nô a aparut la sfârsitul secolului al XIII-lea, în urma unor lungi mutatii, pornind de la divertismentul elevat, Bugaku, savurat de nobilimea epocii. Regulile teatrului Nô sunt imuabile si au fost stabilite de catre doi actori celebri ai secolelor al XIV-lea si al XV-lea, care l-au impus ca arta majora în Japonia. Este o forma de expresie a gândirii budiste Zen, ce plaseaza contemplatia, ca izvor al adevarului, înaintea expresiei orale.
Scena pe care se joaca este neaparat patrata, pe fundalul ei fiind plasat un cedru imens, iar în partea stânga, aceasta comunica cu culisele printr-un pod ce simbolizeaza trecerea de la realitate la spiritualitate. Pe peretele din dreapta se afla o poarta ce obliga la aplecare pâna la pamânt în momentul trecerii prin ea; este poarta de intrare a corului. Acesta joaca un rol asemanator corului din textul antic grec: psalmodiaza si comenteaza actiunea în omofonie. În fundalul scenei sunt plasati trei percutionisti si un flautist ce cânta la nô-kan, un mic flaut transversal, conic, din bambus, destul de asemanator cu piculina occidentala; particularitatea sa consta într-un mic tub inserat în interiorul instrumentului, între ambusura si prima gaura laterala, care are rolul de a înalta si a amplifica sunetele; contrar flautului shakuhachi, acesta nu este acordat dupa diapazon si cu cea de-a doua falanga a degetului aratator interpretul deschide sau închide progresiv jumatatea unei gauri, pentru a obtine sunete fluctuante.
Personajele principale sunt doua: shite, eroul, poarta întotdeauna masca si reprezinta spiritul unei fiinte trecute în lumea de dincolo; al doilea este waki, intermediarul între lumea celor vii si cea a mortilor. Mai pot aparea si unele personaje mute, în chip de figuranti, denumite tsure. Durata unui spectacol este de cinci-sase ore si cuprinde mai multe piese cu caracter dramatic, printre care sunt inserate, pentru destinderea atmosferei, mici piese comice numite kyogen.
Teatrul Bunraku
La începutul secolului al XVII-lea a fost emisa o lege prin care se interzicea accesul persoanelor care nu erau samurai la reprezentarea spectacolelor de teatru Nô. Din acest motiv, în paralel, s-a dezvoltat un teatru de marionete care s-a bucurat de mare succes în rândurile doritorilor de spectacol.
Personajele si tehnicile de animatie sunt de o foarte mare varietate: marionetele masoara 60-90 cm si sunt actionate de trei manipulatori, îmbracati în robe lungi, negre. Numai mânuitorul principal care manevreaza fata papusii si mâna lui dreapta au chipul descoperit. Ceilalti doi, unul pentru mâna stânga si celalalt pentru picioare, sunt acoperiti în întregime. Sub aceasta forma, teatrul Bunraku a devenit specialitatea orasului Osaka, unde si astazi exista scoli Bunraku si reprezentatii somptuoase. Actiunea marionetelor este comentata de voce, psalmodie, recitare si un numar variabil de muzicieni. Un rol important este rezervat instrumentului cu coarde shamisen.
Teatrul Kabuki
Teatrul Kabuki (semnificatia cuvântului este contorsionare) reprezinta un gen de spectacol creat în secolul al XVII-lea. La început era interpretat de curtezane, fapt interzis în 1630. Spre sfârsitul secolului al XVIII-lea, Kabuki s-a dezvoltat mai ales prin adaptarea pentru scena a numeroase piese preluate din reprezentatiile Bunraku.
Daca teatrul Nô aduce în scena destinele unor eroi, ale unor spirite înalte, Kabuki exprima viata si nefericirile oamenilor obisnuiti si recurge la jocuri scenice contrastante, la trucaje spectaculoase; jocul actorilor este îndraznet, ajungând pâna la parodie. Fetele sunt savant pictate. O întreaga simbolistica a culorilor permite spectatorului sa înteleaga imediat caracterul personajelor de pe scena. Costumele si coafurile sunt, de asemenea, impresionante. Acest spectacol stralucitor este acompaniat de o orchestra mare, adesea alcatuita din flaute shamisen si instrumente de percutie.
Autor: ION BOGDAN STEFANESCUApărut în nr. 388