Daína Chaviano, „Insula iubirilor nesfarsite“, traducere si note de Ana Maria Tamas, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2010
Ce-ar mai putea aduce nou un scriitor provenit din spatiul cultural latino-american, dupa marile constructii epice ale lui Gabriel García Márquez sau Miguel Ángel Asturias, dupa extraordinarele exemple de muzicalizare a fictiunii si de scriitura experimentala reprezentata de cartile lui Juan Rulfo sau Julio Cortázar, dupa excursul printr-un adevarat ritual al ambiguizarii sensurilor identificabil in proza lui Juan Carlos Onetti si dupa uriasul succes de librarie reprezentat de romanele lui Isabel Allende? Fara indoiala, cititorii (mai) sceptici sau mai putin increzatori in capacitatea prozei din aceasta lume atat de aparte de a-si diversifica formele si formulele de expresie ar fi tentati sa raspunda, la intrebarea de mai sus, „Nimic“ sau, in cel mai bun caz, „Mai nimic“. Si totusi exista, in literatura contemporana latino-americana si altceva – sau, mai exact, si alte cateva nume si concretizari artistice demne de luat in seama. Caci, daca in Columbia, pe langa imensa faima a lui García Márquez, s-au afirmat autori din generatiile mai tinere precum Laura Restrepo sau Evelio Rosero, apropiati fie de filonul psihologic, oarecum in linia deschisa de cutremuratoarele romane ale lui Ernesto Sábato, fie de acela al literaturii autenticitatii, trimitand, pe alocuri, la stilul lui Mario Vargas Llosa, si literatura cubaneza contemporana isi dovedeste vitalitatea si, deopotriva, abilitatea de a castiga noi si noi categorii de cititori. Poate mai ales prin scrierile Daínei Chaviano, ale carei romane – mai cu seama cele din seria intitulata „Fata nevazuta a Havanei“ – sunt considerate cele mai traduse din intreg spatiul cultural cubanez. Fiind a patra din aceasta serie narativa, „Insula iubirilor nesfarsite“, cartea aparuta in anul 2006 (la cativa ani buni dupa ce autoarea se stabilise in Statele Unite ale Americii, la Miami, parasind definitiv Cuba in 1991), are ca centru al semnificatiilor tocmai lumea cubaneza, cu traditiile si superstitiile sale, cu amestecul de rase si de etnii care ii dau unicitate si cu imensa rana pe care dureroasa realitate a exilului a reprezentat-o in ultimele decenii pentru aceasta insula din Marea Caraibilor – si care este nu doar fieful lui Fidel Castro, ci, asa cum titlul insusi afirma, si „insula iubirilor nesfarsite“.
Romanul este compus din mai multe linii narative care vor deveni, in final, unul singur, dand, practic, sens, vietii Ceciliei, personajul care are rolul de a unifica aceste planuri distincte, menite a oferi cititorului o descriere cat mai completa a adevaratei fete a Cubei – sau, daca nu, macar a unor fragmente reprezentative din trecutul acestei tari. Prin urmare, cadrul de desfasurare al capitolelor romanului va fi diferit, in functie de istoria pe care Cecilia o asculta – si care este povestita, de fiecare data, de Amalia, o femeie in varsta, pe care o cunoaste intr-un bar din Miami, orasul unde Cecilia, tanara jurnalista, locuieste, la fel ca si autoarea acestei carti… Lipsita de o familie si avand doar cativa prieteni cu care poate sa-si mai petreaca, din cand in cand, cateva din lungile ore ale singuratatii, Cecilia este extrem de atrasa de Amalia – care, la randul ei, se dovedeste foarte dispusa, ba chiar doritoare, sa-i povesteasca tinerei o serie de istorii care o incanta pe aceasta si ii dezvaluie, deodata, alta imagine a Cubei decat cunoscuse acasa. Caci, aproape inutil sa mai precizam, Amalia vorbeste despre Cuba chiar si atunci cand povesteste despre altceva – iar Cecilia se gandeste la Cuba chiar si atunci cand pretinde a se gandi la altceva… In orice caz, istoriile Amaliei au darul de a configura etniile care au facut Cuba sa fie asa cum este, inimitabila, unica si, adesea, inexplicabila. Prin urmare, cea dintai povestire este plasata in China inceputului de secol XX, cand Kui-Fa, o fata incantatoare, ramane orfana de mama, iar dupa miscarile revolutionare din anul 1911, ea impreuna cu sotul ei vor ajunge in Cuba, incercand sa ia viata de la capat. Urmatoarele doua istorisiri duc cititorul in Africa (de unde provine frumoasa Dayo, rapita, maltratata si adusa ca sclava tot in Cuba) si in Spania, unde in prim plan se afla Angela, o tanara avand capacitatea de a comunica cu tot soiul de fiinte supranaturale si a carei casa e bantuita de un spiridus neastamparat pe nume Martinico, cel ale carui fapte negandite vor determina familia fetei sa plece de pe meleagurile natale si sa ajunga tot in Cuba. In fond, acestea sunt si cele trei mari rase si etnii care au configurat Cuba moderna, iar prezentarea tuturor intamplarilor – nu o data neverosimile – care marcheaza existenta familiilor celor care sosesc in insula cea infloritoare din Caraibe ca pe un nou Pamant al Fagaduintei ne duce cu gandul la procedeele (bine asimilate!) ale realismului magic, asa cum a fost el practicat de García Márquez, dar, deopotriva la imbinarea de date ale realitatii cu elemente ce tin de cea mai pura fictiune care e semnul caracteristic al scrierilor lui Isabel Allende.
Si atunci, prin ce se individualizeaza romanul Daínei Chaviano? Caci, in paranteza fie spus, pe de alta parte, autoarea recurge, la fel cum facea Augusto Roa Bastos, la strategia atribuirii povestirii unei voci narative privilegiate, fie a bunicii, fie a unei femei cu calitati neobisnuite, asa cum e cazul Amaliei din „Insula iubirilor nesfarsite“. In plus, mecanismul insusi al povestirii, trimitand la imaginea tutelara si de-a dreptul mitizata a unei Seherezade istorisind pentru a insela moartea, e si el cunoscut cititorilor de literatura latino-americana, de el servindu-se atat deja mentionatii García Márquez si Isabel Allende, cat si multi dintre reprezentantii mai putin celebri ai realismului magic sud-american. Cu toate aceste posibile apropieri, lectura romanului Daínei Chaviano prinde cititorul inca de la primele pagini, poate si pentru ca titlurile capitolelor care compun cartea sunt, de fapt, refrene ale unor bolerouri extrem de populare in Cuba – si nu numai. Dar si aici autoarea „Insulei iubirilor nesfarsite“ nu face decat sa urmeze modelul deja impus de Mayra Montero, cea care integrase deja trecutul muzical al Cubei in firul narativ al scrierilor sale. Numai ca, in romanul Daínei Chaviano, intalnim chiar si figuri reale ale scenei cubaneze, mari interpreti de bolero, cum ar fi Rita Montaner, Beny Moré, Bola de Nieve sau Ernesto Lecuona, prezentati alaturi de personaje fictionale pe de-a-ntregul. Doar prin aceasta continua impletire a fictiunii cu date ale realitatii – tinand mai cu seama de domeniul artei – reuseste Daína Chaviano sa faca intreg trecutul Cubei nu doar credibil, ci si prin excelenta legat de cea mai profunda umanitate, evitand sa-l mai raporteze exclusiv la datele revolutiilor sau ale loviturilor de stat care au marcat istoria acestei insule de-a lungul vremii. Si doar in acest fel reuseste Cecilia sa descopere, pentru prima data, istoria tarii sale (pe care credea / spunea ca o uraste) si, chiar mai mult decat atat, sa se integreze ea insasi in aceasta, dar si sa aiba, tot pentru prima data, sentimentul apartenentei la o familie mai larga decat a sa proprie. Desigur, devine clar, in acest context, ca Amalia reprezinta figura materna prin excelenta (si simbolizeaza deopotriva o viziune prin excelenta matriarhala asupra istoriei acestei parti de lume) – inrudita, poate, si cu bunicile din proza lui Roa Bastos sau García Márquez, dar si cea care suplineste golul (dorul!) pe care Cecilia il poarta in suflet, incapatanandu-se sa nu recunoasca acest lucru. Aspect cu atat mai important cu cat, la finalul romanului, cititorul afla, odata cu Cecilia insasi, ca, de fapt, Amalia era doar un spirit, in realitate ea fiind moarta de ani de zile – dar chiar si de dincolo de lumea reala fiind capabila s-o ajute pe dezradacinata sa prietena tanara sa-si descopere identitatea, dar si sa-si gaseasca sufletul pereche.
Un final de basm, vor spune cititorii sceptici sau dispusi sa nu acorde prea multe sanse unei astfel de naratiuni. Da, de basm – insa esential ramane faptul ca insasi Daína Chaviano l-a dorit astfel. Nu pentru a spune o poveste (inca o poveste printre atat de numeroasele povesti care marcheaza literatura latino-americana a ultimelor decenii!), ci pentru a demonstra ca, in ciuda multor retineri formulate de critica literara, acest gen de epica poate fi pe deplin viabil din punct de vedere estetic, traind nu neaparat prin originalitatea absoluta a inventiei narative, ci prin pregnanta detaliilor. Nu doar a acelora legate de semnificatia muzicii, ci si de curajul autoarei de a include in text o serie de trimiteri la autori precum Tolkien sau Lovecraft (caci case-fantoma bantuie zonele mai putin umblate din Miami, un personaj are o incredibila intalnire cu zeul Pan, caruia ii daruieste miere, toate femeile dintr-o familie au capacitatea de a intra in legatura cu spiritele), dar si de a creiona cate o veritabila „saga“ pentru fiecare din familiile a caror evolutie o urmareste de-a lungul catorva generatii si in paralel cu complicatul proces de constituire a insasi identitatii cubaneze, acel „inimitabil creuzet cubanez“ despre care vorbea antropologul Fernando Ortiz. In plus, romanul acesta este strabatut de la un capat la altul de trimiteri intertextuale, unele personaje din cartile anterioare ale autoarei fiind preluate si in „Insula iubirilor nesfarsite“, dar, mai important, textul mentinand un dialog sustinut cu celebrul roman al lui Cirilo Villaverde, „Cecilia Valdés“, una din operele clasice ale literaturii cubaneze. Pe acest fond, fantasticul cultivat de Daína Chaviano se dovedeste extrem de profund legat de domeniul istoriei, el fiind si cheia care permite cititorului – in primul rand protagonistei, Cecilia – atat accesul la trecutul personal, cat si intelegerea adecvata a istoriei tarii sale, de care ii este dureros de dor si pe care, in cele din urma, va reusi sa recunoasca si cat de mult o iubeste.