Despre covrigi

In ultimii ani, ciclul mediu de viata al unui magazin nou deschis nu a depasit câteva luni. Este o observatie empirica, dar daca cineva ar filma o data pe luna, timp de un an, Calea Victoriei, montând apoi in succesiune rapida imaginile corespunzând fiecarei secvente de bulevard, s-ar vedea ca intr-un glob disco schimbarile: firmele se transforma in alte firme, vitrinele magazinelor de haine se umplu de etichetele soldurilor, apoi se golesc si fac loc altor magazine de haine, apoi de parfumuri, unei farmacii, apoi unui shop cu trabuce, apoi unui second hand, care se transforma doar pentru o secunda intr-un minirestaurant cu mâncare ecologica, a carui firma va capata imediat culoare maro-ars a unei saormerii. Presupunând ca filmul va continua totusi in viitor, se poate presupune ca peste vreo cativa ani imaginea schimbarilor va incepe totusi sa incetineasca, apoi va ingheta pe imaginea unei firme anuntând, cu litere mari, ca vinde COVRIGI.
Covrigul este, intr-adevar, biznisul care cunoaste in ultimii ani, succesul cel mai epatant. Pe vremuri, nu foarte demult, trebuia sa umbli un timp ca sa gasesti un magazin de covrigi, de regula uscati bine si mici. Acum, esti impresurat din toate partile. In fiecare zi, orice strada am lua, se deschide macar un ghiseu unde se vând covrigi. Probabil ca se da si aici faliment; dar in imaginea mare asta nu se vede, caci expansiunea covrigilor calca totul in picioare. Covrigarii „traditionale“, sau declarând „o traditie din 1939“, sau pur si simplu recente, vând de dimineata pâna noaptea covrigi cu sare, cu mac, cu nuci, cu miere, cu salam, cu visine, cu crenvursti, cu brânza, cu Nutella, cu mar, cu usturoi, cu marar, cu dude (numai in sezon), cu carne, cu moloz (caci tot timpul in jurul covrigariilor se repara câte un trotuar, câte o bordura sau se toarna asfalt). Amatorii care stau rabdatori la coada au sansa de a observa in fundal procesul de fabricare: lucratori si lucratoare imbracati in uniforme albe de culori variate fac aluat, il framânta, il taie, il dispun in forme, il arunca in cuptor, dupa care extrag minereul, gata transformat in covrigi calzi. Presupun ca exista firme care livreaza covrigi la locul de munca: de ce pizza sau chinese food când exista atâtea si atâtea oferte cu covrigi? Avantajele sunt de netagaduit: covrigul merge cu orice, se poate manevra in orice pozitie (in autobuz, pe strada sau pe schele), este versatil (se poate combina si cu lapte, si cu bere) si, inainte de toate, este ieftin. Intr-o tara saraca precum România, aceasta din urma calitate este esentiala. Intr-un interviu recent, publicat de CriticAtac, regizorul Cristian Mungiu povestea urmatoarea intâmplare: „Am facut avanpremiera cu filmul «Dupa dealuri» la Vaslui, pe 21 septembrie, si am sunat la presa locala si le-am spus: uite, o sa venim la Vaslui – apropo de evenimente – cu toata echipa, cu actorii principali, sa deschidem, si vrem sa va dam aceasta informatie ca sa dam posibilitatea oamenilor sa vina la aceasta premiera. Si… ni s-au cerut bani sa se publice informatia asta. Mi s-au cerut cinci lei. Cinci lei! Intelegi? Nu e vorba despre cinci lei, e vorba despre o dimensiune a saraciei noastre si o dimensiune a intelegerii noastre vizavi de ce e eveniment, ce nu e eveniment si ce inseamna cultura pe lume. Oamenii aia… mi s-a rupt sufletul de ei… ni s-a spus «suntem foarte amarâti, traim de pe azi pe mâine». In final, s-a intervenit, s-a publicat, nu e vorba despre asta, dar faptul ca cineva astazi, in România, lucreaza in presa si pentru ceva ce ar trebui sa fie o informatie dupa care sa alergi, sa fi bucuros ca ai o exclusivitate, se gândeste sa pretuiasca informatia asta la cinci lei te pune pe tine in situatia sa te gândesti unde te duci, ce fel de eveniment poate sa existe intr-un loc ca acesta“. Gânditi-va acum ce puteti cumpara de cinci lei – suma derizorie care i s-a cerut lui Mungiu. O friptura? Nu. O ciorba? Nu. Un pachet de tigari? Nu. 200 de grame de masline? Nu. Pungi pentru gunoi? Nu. Cinci covrigi? Da. Refuzând presei din Vaslui cei cinci lei, Cristian Mungiu le-a refuzat cinci covrigi – cinci covrigi care ar fi ajutat intreaga redactie sa aiba ceva cald la stomac.
In acelasi spirit trebuie citit interviul, tot recent, cu Valentin Lazea, presedintele CD CEROPE si economistul-sef al BNR, care declara ca taranii cu teren putin ar trebui scosi din agricultura: „In prezent, in agricultura româneasca sunt strânse resurse, si de forte de munca, si de capital, care trebuie eliberate si duse inspre alte sectoare, cum sunt mica industrie sau serviciile. s…t Partea care nu se discuta in România, aproape deloc, este partea de diversificare. Si asta pentru ca, normal, oamenilor aceia care vor vinde terenurile, trebuie sa le dai altceva de facut. s…t Sunt atâtea industrii care nu necesita cine stie ce studii de specialitate sau, ma rog, forta de munca scolita. Putem vorbi in acest context de industria materialelor de constructii, cea a lemnului, serviciile de genul frizeriilor sau spalatorilor auto ori chioscurilor de vânzari de ziare. De ce ar trebui ca un taran sa mearga si sa cumpere ziare de la Bucuresti sau din orasul cel mai apropiat?“. De fapt, solutia pe care dl Lazea ar trebui sa o aiba in vedere sta tot in covrigi: taranii saraci ar trebui sa devina, in masa, vânzatori de covrigi – marfa pe care, de altfel, pâna si ei si-o pot permite. Asadar, ca sa scape de probleme, taranii n-au decât sa se umfle cu covrigi – sunt buni, sunt ieftini,  sunt nationali, sunt chiar un pic de lux – de pilda, despre cei cu stafide poti sa juri ca sunt cozonac.