Pe când eram student, profesoara mea de greacă veche Stella Petecel (la ale cărei cursuri nu am perseverat, spre deosebire de colegul de redacţie Claudiu Sfirschi-Lăudat) imagina un proiect foarte personal pentru terenul neglijat şi sălbăticit de lângă Opera bucureşteană. Regretata elenistă îşi dorea nici mai mult, nici mai puţin decât o agora, ori măcar un parc cu alei pe unde, în genul peripatetic, să se poată discuta filosofie. Frumos proiect!
Istoria locului se ştie. Parte mai întâi din „grădina Procopoaiei”, va urma, între 1880 şi 1883, prima sistematizare a Dâmboviţei care îi va fixa traseul pe aici. În 1928 se construieşte stadionul echipei de fotbal Venus Bucureşti, pentru ca, după demolarea acestuia în 1953, arealul să fie declarat, în spiritul excesiv de rigorist al vremii, zonă de interes militar. Apoi, până prin anii ’80, lângă Operă vor fi amenajate terenuri de tenis.
Parcul Venus a luat fiinţă în 2012, axându-se pe evocarea fostului curs al Dâmboviţei, sub numele de „Memorialul Dâmboviţa”. Este, cred, parcul bucureştean cel mai original al momentului. Un jurnalist a găsit că denumirea de „memorial” ar fi un pic ciudată. Îmi pot închipui că i-a evocat o traumă, prin analogie poate cu unele titluri de documentare şi monumente de recuperare a memoriei detenţiei politice. Or… chiar o traumă şi este.
O notiţă, doar, de locuitor al urbei şi peripatetician al parcului. Memorialul Dâmboviţei aduce mai întâi o conştientizare, aproape concomitent cu esenţiala idee a reparaţiei, venind după succesive intervenţii arbitrare în zonă şi o perioadă finală de degradare şi metastază. Vorbim despre „repararea” Dâmboviţei, dar, implicit şi la o scară simbolică, şi a locuitorilor oraşului, grav afectat în ţesutul său de masivele reproiectări ale lui Ceauşescu.
Lărgind cadrul, este vorba şi despre o recuperare a câmpiei. Pentru decenii, câmpia a fost o formă de relief doar în manualele şcolare şi atlasele de geografie. După nivelările şi defrişările agricole, mai ales din Bărăgan (unde mai demult fremătau nesfârşiţii codri ai Vlăsiei), acum doar suprafaţă măsurabilă cu rigla, simplă orizontală pe planşete, câmpia a devenit o abstracţie geometrică. Mulţi gândim şi astăzi asemenea: evident, defrişarea e şi mentală.
Poate că revelaţia câmpiei ne mai apare uneori când coborâm de la munte, ieşind, de pildă, din defileul Jiului către Oltenia. Ori când trecem în Bulgaria, ţara vecină pe care o descoperim dintr-odată, trecând linia Dunării, deluroasă şi împădurită. Ori chiar şi în Ungaria, unde pusta nu e pustă fără micile păduri şi pâlcuri de copaci, adumbrind pitoresc haltele şi gările sau marele lac Balaton. Ori când evocăm dropia, „singura pasăre specifică ţării noastre”, azi dispărută.
Prin concept, „dispozitiv” şi mai ales prin decorativa vegetaţie hidrofilă, Parcul Venus readuce câmpia în Bucureşti. E parcul cel mai original al momentului, pentru că e parcul cel mai bucureştean. Înţelegem astfel mai bine, prin contrast, şi parazitismul amenajărilor „montane” cu grămezi de roci (care azi sunt la modă la noi, plantate mai ales în faţa hotelurilor şi a clădirilor de birouri, dar şi în parcuri) şi expirăm cam târziu prejudecata că natura se află toată la munte.
(O idee cu aceeaşi eficacitate putea fi, aşa îmi pare, constituirea ca parc-deltă a gropii Văcăreşti. Dar încercarea de a aduce, ca să zicem aşa, la scara de 1:1 în mentalul bucureştean, fără o elaborare estetică, psihică şi fără aşezarea într-o ordine simbolică i-a dăunat, cred, proiectului. De aici, poate, şi exoticul apel al partizanilor la pilda Buenos Airesului, care însă nu a făcut decât să sporească detaşarea unor localnici faţă de un proiect cu care nu s-au putut identifica.)
Dâmboviţa, râul atât de hulit şi atât de sistematizat, care e totuşi axul oraşului, meritã reabilitat. Parcul Venus o face inspirat şi consistent, fără a se contamina de sistematizarea-beton din proximitate a actualului curs al râului. Avem, în mic, o scenografie a catharsisului, sau poate a conştientizării, şi totodată una a reparaţiei. O restituire deopotrivă a istoriei locului, cu racord la vechile ilustrări ale malurilor râului, şi o recuperare a câmpiei uitate.