Cuba, îmbrăţişează-mă lacom!

Se face 2 şi 5, apoi 2 şi 10. Noi tot cu bagajele în drum. „Zicea că ne ia din faţa hotelului la fix. Dă-i un telefon să vezi ce s-a-ntâmplat, îi spun. Părea dornic să ne uşureze de bani.“ Ca toţi cubanezii pe care îi întâlniserăm. E drept, ca turist, interacţionezi doar cu câteva categorii. La 11 noaptea, omul venise în benzinărie să batem palma pentru zilele următoare. Vorbea doar spaniola, iar noi nu. Dar în bruma în care se căznea prietenul meu, înţelesese la telefon că i-am schimbat ora. A spus să-l sunăm cu o zi înainte? Am făcut-o. Lucrurile păreau să se lege. Iar acum întârzie.
„Mai încearcă să dai de el la telefon. Poate că n-a putut să pătrundă.“ Taximetristul ne explicase că în Cayo Coco nu intră cu maşina decât turiştii şi angajaţii, localnicii nu. Şi la punctul de control poliţiştii stăteau ciorchine. În Cuba există staţiuni doar pentru turişti. Şi nu doar staţiuni, ci şi vaci. Toate pe care le-am văzut păscând pe drum, mignone (nici nu ştiam că există un soi atât de pipernicit), sunt doar pentru turişti. Cubanezul de rând nu-şi permite carnea de vacă. Raţia lui e de un kilogram de pui pe lună. Aşa ne explicase ghida dintr-o excursie. Sau poate am înţeles noi greşit din engleza ei mai mult decât aproximativă? Asta după ce ne recitase cât de importantă era agricultura pentru ţara lor. Ce-o fi găsit-o tam-nesam cu agricultura? Cu vreo două zile înainte, pe tarabele buchiniştilor, tronau consideraţiile lui Fidel din martie până în octombrie 2014. Calde şi proaspete. Deschid primul dintre cele două volume. Castro demonstra cu fapte şi argumenta cu ştiri preluate de la Reuters că agricultura e importantă. Pun repede cartea jos, să nu mă pârjolesc cumva la flacăra geniului. „Ofertă specială: ambele volume la preţ de unul“, încearcă disperat să mă tenteze buchinistul. „Ţine-ţi-o tu două mii de ani!“, îl gratulez în gând. Aş fi putut să-i aduc şi eu nişte înţelepciuni de-ale lui Ceauşescu. Pentru un schimb de experienţă, pentru un arc peste timp… Scot oricând şi alte aşchii din limba de lemn.
În ghidul de la Lonely Planet citesc că între 1991 şi 1994, după ce s-a prăbuşit URSS şi, odată cu ea, şi piaţa de desfacere a Cubei, locuitorii de rând au pierdut mai mult de o treime din greutate. Acum, principala industrie a ţării a devenit turismul. Tarifele pentru turişti sunt de zece ori mai mari decât pentru localnici. Guvernul îi jupoaie în fel şi chip. Condiţii proaste în afară de stabilimentele destinate exclusiv lor, ţară săracă cu preţuri… europene. Îmi aduc aminte de shop-urile pentru străini de pe vremea lui Ceauşescu. Acolo stătea bine închis paradisul: gumă de mestecat, ciocolată cu alune, parfumuri. Cel mai mult râvneam la ciunga aia nenorocită cu aromă occidentală. Taximetristul din Havana e de părere că guvernanţii încasează preţurile astea monstruoase şi că banii se duc în conturile lor din Elveţia. Toate ţările comuniste dezvoltă aceleaşi clişee. Lasă că nici particularii nu se dau în lături să te taxeze cât pot. Te gândeşti că oamenii nu câştigă nici 25 de euro pe lună şi că familia lor s-ar putea să mănânce mult şi bine din banii ăştia. Şi te obişnuieşti cu gândul. Asta dacă eşti în pasa bună. Dacă nu, observi doar cum te ţepuiesc cu program. Toţi cei câţiva străini cu care ne-am intersectat s-au plâns de preţuri.
Ne ducem la Muzeul de Artă Cubaneză. Verificăm de două ori în ghid să nu fie luni, să fie în zilele cu program până la 5 etc. Ajungem pe la 2. Tocmai se închidea pentru că… era oprită apa în oraş. Ce motiv mai bun să închizi un muzeu? Păcat, că lucrările erau bune, pictura lor interbelică e de toată stima, consonantă cu şcoala europeană. Artiştii au talent, viziune, îndrăzneală. Dar lasă că şi băncile se închideau pe la 3. În schimb, băiatul ăla care se oferise să ne ducă de la Cayo Coco la Camaguey venise la 11 noaptea să ne cunoaştem. Pentru că bănuţii îi intrau direct lui în buzunar.
„Mai sună-l, zic, poate s-a-ntâmplat ceva!“
La şi un sfert era acolo cu tot cu prieten, în rabla lui, cred că o Lada din prima generaţie, în care te sufoca mirosul de benzină. Intrai şi te-mpuţeai instantaneu din cap până-n tălpi. Când să ieşim din Cayo Coco, poliţiştii… înşiraţi ca mărgelele pe aţă. Şoferul le face semn că rezolvă. Ia sticla de rom înfăşurată într-o pungă, ca să nu se vadă, dar totuşi să se vadă, intră cu ea în gheretă şi iese fără. Cam ca la noi când te-ai duce la poliţie cu o ţuică în chip de şpagă. Nenorocirea, când vii dintr-o ţară comunistă, e că te prinzi mult prea repede de cod. Gesturi, priviri, toate duplicităţile îţi deşteaptă de te miri unde izul ăla acru vomitiv din orice interacţiune cu Statul comunist.