În eseul monografic Ion Creangă, cruzimile unui moralist jovial, Eugen Simion scrie că autorul Amintirilor din copilărie „împacă toate gusturile, trece – triumfător – de la o generaţie la alta şi este, probabil, prozatorul român cel mai citit“. Oricum, e limpede că posteritatea sa nu se compară decât cu aceea a lui Eminescu şi Caragiale.
Ca şi în cazul lui Eminescu, de Creangă se leagă o întreagă mitologie. Descinzând în Iaşi cu căruţa trasă de mârţoagele lui moş Luca şi trecut prin şcoala de popi de la Socola, modestul diacon avea să transforme o anonimă Vale a Plângerii într-o „mahala celestă“, cum a numit-o poetul Mihai Ursachi, el însuşi trăitor în ţicăul Iaşilor. Ţine de miracol faptul că bojdeuca sa gata să o ia la vale de şubredă ce era, în care a trăit şi şi-a scris opera, avea să devină primul şi cel mai vizitat muzeu literar din România, în fond muzeul unui mit, precum cel al lui Cervantes de la Alcalá de Henares sau al contelui Tolstoi de la Iasnaia Poliana. Dar aceasta a fost doar o paranteză.
Eugen Simion constată că Ion Creangă a rezistat noilor metode critice, structuraliste şi psihanalitice. Criticul ştie ce spune, căci el însuşi îl supune pe autorul nuvelei Moş Nichifor Coţcariul, o capodoperă, unui revelator examen psihanalitic. Fapt e, cum observă şi Eugen Simion, că Ion Creangă a dat şi dă multă bătaie de cap biografilor şi exegeţilor săi. I-a pus în dificultate şi, la drept vorbind, nici nu le datorează mare lucru. Creangă nu e un autor făcut de critică, precum atâţia alţii, unii laureaţi ai Nobelului, pe care nu-i citeşte nimeni, cu excepţia unor grămătici care de multe ori îi „îngroapă“ şi mai mult. Doar şcoala a avut un rol deosebit în receptarea sa. Dar, neîndoios, şi câţiva mari critici şi eseişti: Călinescu în primul rând, Ibrăileanu, Iorga, iar, dintre contemporanii noştri, Eugen Simion sau Valeriu Cristea
La orice vârstă şi ori de câte ori îl reciteşti, Creangă este de o prospeţime frapantă. Ca şi Caragiale. Cascadele, cum le numeşte Eugen Simion, de ziceri, sentinţe, proverbe, pe care le ştim din paremiologia populară ori, pe cale livrescă, de la Neculce şi Cantemir, acesta din urmă „întâiul nostru moralist profesionist“ sau „gala de umor de mare clasă“, sunt mereu proaspete şi înviorătoare pentru spiritul cititorului, cu atât mai mult, ne-a spus-o Călinescu, pentru spiritul cititorului cu gust artistic rafinat. Cine nu-l gustă pe Creangă are, cu o formulă din precarul limbaj tocşoist, o problemă privind relaţia cu marea literatură.
Tipologiile lui Creangă – a prepeleacilor, a celor „tari de vârtute, dar slabi la minte“, a dracilor, a urâcioaselor babe şi multe altele – generează sentimente, stări dintre cele mai diverse şi contradictorii: de compătimire, de admiraţie, de râsu-plânsu. În fond, e spectacolul tragicomic al lumii în care protagonistul cel mai fascinant este tocmai moralistul sceptic şi histrionul genial din „mahalaua celestă“. Textul lui Creangă are un surprinzător ritm interior, deşi totul pare să curgă lent, dând – scrie Eugen Simion – „totdeauna impresia, când îl citeşti, că nu cunoaşte sentimentul urgenţei. Şi… nu merge niciodată direct la subiect. Merge pe ocolite, stilul lui este ca mersul şarpelui, face bucle uriaşe, fără a da însă sentimentul că povestirea trenează, că frazele sunt parazitare (este marea lui performanţă, este talentul lui superior de povestitor)“. Criticului i se pare că în cutare basm, Creangă aglomerează naraţiunea cu multe detalii. Ele nu sunt însă de prisos, ba chiar sunt, aşa-zicând, la locul lor. Povestitorul spune exact atât cât trebuie. Nimic nu poate fi scos, nimic nu poate fi adăugat. Şi din acest punct de vedere Creangă este vechi şi modern totodată, încât nu mă mir că un prozator important contemporan ca Norman Manea îi atribuie un rol capital, iniţiatic, în destinul său de scriitor. Apoi, ca şi Caragiale, pentru care, zicea Călinescu, cuvântul nu poate avea decât un singur loc într-o frază, Creangă este un şlefuitor meticulos, exigent, al cuvântului, al expresiei, al frazei, dovedind o veritabilă conştiinţă artistică. Învăţaţii junimişti nu i-au recunoscut-o sau nu i-au intuit-o „primitivului“ spuitor de snoave şi poveşti „pe uliţa mare“. Creangă, subliniază Eugen Simion, cântăreşte cuvântul, scrie, şterge, rescrie „ca un Flaubert al Humuleştilor“. Criticul distinge cu fineţe la Creangă între arta spunerii (la Junimea) şi arta scrierii ce conferă durată povestirilor. Naratorul are mai multe tipuri de discurs, analizate cu fineţe de Eugen Simion: un discurs dialogic, ilustrând arta unui maestru al oralităţii şi al spontaneităţii elaborate, un discurs al seducţiei, dublat de un altul calomnios, acestea două existente mai ales în Moş Nichifor Coţcariul, dar şi, de pildă, un discurs gurmand. Are, de asemenea, mai multe limbaje. În prmul rând, limbajul ambiguităţii, în doi peri, cum îl caracterizează Eugen Simion. Dar Creangă, observă criticul, face figură de „autentic român“ îndeosebi prin două limbaje antinomice: „Unul public – obedient faţă de regulile ce funcţionează într-o civilizaţie a ruşinii, cum este civilizaţia românească – şi altul taciturn – cum i-a zis cineva –, în care dă drumul unei imaginaţii productive, destrăbălate“.
Cât priveşte stilul şi structurile narative ale lui Creangă, extrem de sugestivă este această descriere a criticului privind modul cum îşi organizează povestitorul naraţiunea: „(…) în jurul axului central adună istorii adiacente, snoave, portrete, în aşa chip, încât, trecută prin acest atelier de meşteşugar priceput, naraţiunea arată ca un pom încărcat sau ca un strugure înainte de a fi cules şi pus în teasc“. De stil şi de limbaj deopotrivă ţine şi „îmbrobodirea vorbelor“, cu expresia inspirată a lui Eugen Simion care face o comparaţie între eroul reprezentativ al lui Creangă şi cel al lui Caragiale: „Dacă plăcerea lui Mitică este să tachineze, bucuria lui Moş Nichifor Coţcariul – eroul emblematic al lui Creangă – este să îmbrobodească vorbele“. Şi în alte privinţe, în viziunea criticului, cei doi mari clasici se aseamănă. Ca şi Creangă, Caragiale este „un geniu al oralităţii şi un martir al scriiturii“. Amândoi sunt mari histrioni şi au exprimat pe deplin ceea ce îndeobşte se numeşte umorul la români. Am reţinut reflecţiile pe această temă ale lui Eugen Simion: „Care gen de umor ne este specific nouă românilor latini din Răsărit, punte între Orient şi Occident, situaţi la răspântia mai multor culturi, obişnuiţi cu ideea că este rău cu rău, dar mai rău e fără rău şi, de multe ori, convinşi că râsul se ţine de mână cu plânsul şi că, în definitiv, n-ar fi rău să fie bine în ţara asta? Umorul acid, gratuit, al valahului I.L. Caragiale, sau umorul blând, învăluitor, de multe ori euforic, opera unui talent ce cultivă contrarietatea – aceea ce produce bucuria spiritului pus la încercare? Amândouă, cred, exprimă spiritul românesc şi modul său specific de a privi lucrurile din afara lui. Căci umorul, ca şi ironia, nu este numai un joc al spiritului, este şi un mod de a fi al omului, indică o morală colectivă, o atitudine, în fond, faţă de viaţă, un simţ al spectacolului, carnavalescului“.
O problemă dificilă, în opinia lui Eugen Simion, este, la Creangă, cea a Naratorului. În Amintiri din copilărie, „autorul, naratorul şi personajul reprezentativ se confundă într-o naraţiune subiectivă“, iar „cele trei voci narative cântă la unison“, când vrea autorul, dar şi când vor ele peste voinţa autorului. Altfel spus, „scriitura face mai mult şi, de multe ori, altfel decât este programată de autor să facă“. Aşa s-ar explica faptul că în Amintiri, operă esenţială a lui Ion Creangă, cum o califică criticul, „rolul naratorului este şi mai greu de depistat“ decât în alte scrieri ale sale.
Noua lectură a presupus cu necesitate şi revederea modului cum a fost analizat şi receptat Creangă de comentatori din toate generaţiile. La mulţi dintre ei, Eugen Simion face trimiteri sau îi citează pe parcursul eseului, nu o dată subscriind la o judecată sau la un punct de vedere, alteori nuanţând sau polemizând cordial. Fireşte, cel mai citat este Călinescu, „maestrul neîntrecut al paradoxului“ care, apreciază criticul – „a dat, probabil, judecăţile cele mai drepte şi mai flatante prin frumuseţea lor metaforică“. Dacă bine am notat, după Călinescu, criticul la care Eugen Simion face cele mai dese referiri este Valeriu Cristea, cel care a identificat 151 de personaje în Amintiri şi 189 în poveşti şi povestiri. Nimeni până la el, remarcă Eugen Simion, nu a întreprins o asemenea operaţie de identificare şi restaurare. Dar Dicţionarul personajelor lui Creangă, căci despre acesta e vorba, al celui ce şi-a făcut prea repede Bagajele pentru paradis, este şi o admirabilă operă de moralist şi portretist.
Între subiectele din eseul lui Eugen Simion figurează şi cele privind prietenia dintre Creangă şi Eminescu, devenită un mit cultural românesc, ca şi mărturiile, desigur multe „filtrate subiectiv“, despre moartea marelui povestitor de la care se împlinesc, iată, 125 de ani. De aceea, voi încheia cu o scurtă evocare bazată pe datele din volumul Ion Creangă şi lumea în care a trăit, 1937-1889, al lui Constantin Parascan, eminent biograf şi exeget al genialului humuleştean. Abia în ziua de 18 iunie (1889), Ion Creangă află din ziare că a murit Eminescu. Nu-l poate petrece pe ultimul drum pe marele său prieten, al cărui nume, credea el cu neclintită convingere, „va trăi cât veacurile“. Deschide volumul Poesii, ediţia Maiorescu, unica apărută antum, şi îl citeşte de la prima la ultima filă plângând. Apoi, epuizat emoţional şi fizic – este el însuşi bolnav –, adoarme cu capul pe „măiastra carte“. În acelaşi modest pat din Bojdeucă, „Homer al nostru“, cum l-a numit Ibrăileanu, va adormi pentru totdeauna, peste ceva mai mult de şase luni, la cumpăna dintre ani. Era noaptea când „mahalaua celestă“ răsuna de colinde şi clopoţei ca în copilăria „zbânţuitului“ Nică a lui Ştefan a Petrei din Humuleşti.
Autor: Constantin CoroiuApărut în nr. 496