Palmaresul Cannes-ului
Întotdeauna Cannes-ul a avut perfecta intuitie a trend-ului. A stiut sa aleaga, sa puncteze si sa impuna o tendinta. Nu neaparat politica, desi în vremea noastra politica este tot mai mult o arta, cât mai degraba luând în calcul criterii sociale, la scara planetara. A conjugat ingenios individualitatea cu spiritul colectivitatii. A gasit si vocile auctoriale cu cea mai mare credibilitate, în masura sa convinga artistic, spre a conferi verosimilitate unui act ce nu poate fi plasat doar sub semnul conjuncturalului.
Este o manifestare pecetluita istoric, fara îndoiala, nascuta în replica la cursul tenebros al istoriei, spre a se dezvolta într-o directie complexa, obligata sa tina seama de mersul lucrurilor. Când a premiat un anumit film, urcându-l în vârful piramidei, a tinut seama de valoarea lui plurivalenta, chiar daca, din când în când, un anumit presedinte de juriu a reusit sa-si impuna punctul de vedere, mizând pe o preferinta deductibila. Sunt si asemenea exemple, dar nu ma voi cantona în aspecte oricum perisabile, ivite ca o potentiala abatere de la regula.
Când se discuta despre perspectivele de a extinde conceptul exceptiei culturale (o dezbatere a fost organizata la Cannes în zilele festivalului, ecou al abordarii problemei în Parlamentul European), nu poti sa nu fii mai atent la argumentele oferite elegant de Steven Spielberg. Presedintele juriului din 2013 punea sub semnul identitatii „exceptia culturala“ si „diversitatea cinematografului“, ca argument al paletei tematice, stilistic diferentiate din palmaresul editiei.
Comentând propriul film, „Blue is The Warmest Colour“, încununat cu Palme d’Or, Abdellatif Kechiche s-a exprima, la rândul lui, cu o ambiguitate sarmanta, asociind frumusetea tineretii franceze cu revolutia tunisiana, bucuros sa poata oferi culturii arabe o deschidere care pe unii i-a socat, convins ca fetele din tara de origine vor sti sa aprecieze paranteza sa cinematografica.
Pe de alta parte, ne situam în vâltoarea unui curent navalnic, al „mariajelor gay“. Ecoul dezbaterilor a fost coplesitor, sa recunoastem. Franta tocmai a acceptat casatoriile de acest fel, iar filmul pare a fi încununarea unui destin. Politica si – inevitabil – si cinema-ul, au fost invadate de afecte si de lupta pentru dreptul minoritatilor ce se cuvine respectat.
Restul e… Palme d’Or, adica, altfel spus, „coup de foudre“ în albastru femninin.
„Coup de maitre“ – socul emotional
Au trecut, iata, cinci ani de când Franta nu a mai obtinut Palme d’Or. Ultima a fost atribuita filmului lui Laurent Cantet, „Entre les murs“. Bucuria francezilor a fost fireasca, dincolo de reactiile stârnite de un subiect ce altminteri a cam invadat Croazeta, Cannes-ul parând a face concurenta unui alt festival, specializat, cel al Filmelor de Dragoste de la Mons care, cu ani în urma, a avut o editie soft-soft. „Viata Adelei“, asa cum o prezinta Kechiche în cele doua capitole (cineastul a dat de înteles ca, desi nu cunoaste evolutia fetei, nu e exclus ca ea sa parcurga noi etape) exprima si o incapacitate de maturizare a tinerei. Dorind sa devina institutoare, sa practice profesiunea atasamentului în anonimat, ea se consacra travaliului învatarii, fiind, pare-se, mai putin priceputa sa extraga ea însasi învatamintele. Ceea ce nu se întâmpla cu Emma, nu doar mai în vârsta si mai experimentata, ci si mai detasata. Ar fi de amintit ca franco-tunisianul Kechiche sublinia intentia de a ilustra o componenta a sufletului arab. Dincolo de nomadism si de ratacire, de nostalgie si de supunere la vicisitudinile vietii, el puncta si un alt element arab tocmai prin capacitatea Emmei de a se desprinde mai usor din relatia cu Adèle, fara a lua lucrurile în tragic, ci mai degraba ca pe un moment trecator de care nu e indicat sa se cramponeze. Ca artista, ea este prin definitie libera. Ca pedagog, Adele, în schimb, are o nota de conservatorism, dincolo de energia totalei ei implicari.
Emma are de la început un fel al ei de a privi. Mignona, camera o studiaza în usor contraplonjeu pe navalnica adolescenta. Este mai retinuta, desi practica un soi de seductie distilata, provocând-o, manipulând-o pe Adele. Cu parul ei albastru, o da gata de la prima vedere, într-un soi de „coup de foudre“ feminin.
Rezultatul povestirii cu doua tinere femei convinge prin socul emotional, fara a neglija efectul celor trei reprize prelungite si foarte fierbinti ale daruirii lor reciproce. Aici se plaseaza noutatea adusa de filmul lui Kechiche, care, se stie, a plecat de la o banda desenata a Juliei Maroh. Autoarea a recunoscut ca adaptarea a sporit vânzarea cartii, ajunsa pe locul întâi în top, si ca filmul este expresia unei veritabile „lovituri de maestru“. Un atare exercitiu de virtuozitate are o serie de explicatii. „Coup de maitre“ se manifesta si în alegerea actritelor. Pentru Adèle a preferat o copila de numai cincisprezece ani. O protuberanta a buzei ei de sus l-a facut sa creada ca aceasta era gura fetei din film, asa ca Adèle Exarchopoulos a dat si prenumele persoinajului. Pe Lea Seydoux (Emma) o cunostea mai bine, dinainte, si stia ce poate oferi.
Mai exista lectia de interpretare a unui text de Marivaux, „Viata Marianei“, ceea ce a contaminat personajul Adelei cu intuitia unui ceva ce mereu ramâne neexprimat, confuz, nelinistitor. De aici, acest travaliu erotico-sentimental, în fata caruia Adèle capituleaza, fara a-si putea explica tot. Despartirea fetelor este, totusi, cum a notat regizorul, una a nepotrivitrii lor sociale si profesionale. Puritanismul familiilor lor nu a contat, ci mai degraba, cercurile sociale diferite carora le apartin si perspectivele neomogene ale biografiilor lor.
E de subliniat ca filmul s-a facut greu. Cele patru milioane de euro au parut insuficiente pentru cele cinci luni de turnaj (fusesera prevazute doar 75 de zile). Primii nemultumiti au fost tehnicienii, care au facut si munca voluntara. Premiul rascumpara însa efortul, iar bucuria regizorului si a interpretelor lui a facut repede înconjurul lumii.