Colacelul de grasime

Cartea romaneasca

Elena Vladareanu, spatiu privat: a handbook, cu 33 de ilustratii de Dan Perjovschi, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2009, 80 p.

Cu patru ani in urma, comentând un volum de versuri (ratat) al Elenei Vladareanu si inscriindu-l intr-un aflux generationist, faceam urmatoarea constatare: „Panoramând scena actualitatii literare, observam o progresiva evidentiere valorica si promotionala a «milenaristilor», iesiti din underground in lumina reflectoarelor si trecând cu dezinvoltura de la statutul de zero social la cel de vedete culturale.“
Procesul a devenit si mai vizibil astazi, când fiecare aparitie editoriala a unei tinere vedete din generatia 2000 e intâmpinata cu salve critice si artificii speculative, cu elogii nemasurate livrate scriitorilor considerati a fi in trend. Functia disociativa si diferentiatoare a criticii de intâmpinare pare grav avariata la unii comentatori, a caror evaluare de produs literar se apropie, nepermis de mult, de o reclama nici macar subtila facuta unui autor „pe val“. Si ma amuza (amar) sa vad simptomele acestea la un critic de gust si de o brutala exigenta, ca Mihai Iovanel, autorul unei cronici delirante pe marginea celui mai recent volum al Elenei Vladareanu, „spatiu privat“.
Am spus volum? Am exagerat si eu putin. Fara ilustratiile atât de expresive ale lui Dan Perjovschi si fara micile trucuri si gadget-uri tipografice („Lipeste-ti aici fotografia si vei deveni unul dintre elevii mei“, scrie la inceputul unei pagini, si apoi urmeaza un gol salvator), materialul poetic strict si-ar arata imediat precaritatea. Dar, astfel, „cartea-obiect“ si „cartea-concept“ inflacareaza imaginatia comentatorului nostru, care de-a lungul intregii cronici ne cere sa-l credem pe cuvânt: „spatiu privat“ este „capodopera conceptuala a poeziei deceniului 1“, de o „unitate conceptuala optimizata literar“, cu totul „controlat si montat la nuanta“. Evaluarea aceasta, care ar trebui sa consilieze, nu sa ghideze lectura, supraliciteaza emfatic niste versuri care, per ansamblu, nici bune nu sunt, nici ingrozitoare, ci „doar“ mediocre; si exclude cu totul interpretarea.
„Zero interpretare, asta-i ce mi se cere; textele sunt denotative, ce spun, aia sunt“ ajunge la un fel de climax hermeneutic M. Iovanel, dar de unul singur, fara cititorul sau eventual interesat de poezie si de critica ei. Sa parcurgem, pentru o rapida edificare, un text din capodopera conceptuala, perfect optimizat literar. Pentru ca nuantele conteaza, ca sa nu ratam vreuna, voi cita intregul poem, cu scuze anticipate pentru disconfortul „denotatiilor“ lui: „Imaginea mea nu corespunde.// Vine CELULITA, isi infige mâinile in ciuful meu si ma da cu capul de oglinda.// CELULITA: Când ai de gând sa-ti faci abonament la sala? CELULITA (umblând cu un deget gros pe coapsele mele): Coaja de portocala! Vergeturi! Pune mâna si vomita! Baga-ti dracului degetul pe gât si vomita!// Usa se da de perete si intra COLACELUL DE GRASIME, COSURILE si PUNCTELE NEGRE, CEARCANELE, CELE 5 KILE IN PLUS, SEBUMUL, PARUL DE PE PICIOARE, DE LA SUBRAT SI DIN ZONA INGHINALA, SPRÂNCENELE SI FIRELE DE MUSTATA, BALONARILE si, in sfârsit, SINDROMUL COLONULUI IRITABIL.// CELE 5 KILE IN PLUS (imbrâncindu-ma, eu ma lovesc cu spatele de cabina de dus): Meriti un pumn in ficat pentru fiecare cub de ciocolata mâncat in toata viata ta de cacat!// CELE 5 KILE IN PLUS ma lovesc cu toata forta in zona ficatului./ PARUL DE PE PICIOARE, DE LA SUBRAT SI DIN ZONA INGHINALA ajunge in fata mea, dupa ce le-a inlaturat cu un sut pe CELE 5 KILE IN PLUS.// PARUL DE PE PICIOARE, DE LA SUBRAT SI DIN ZONA INGHINALA (pe un ton insinuant, atentionându-ma cu degetul aratator): Nu ti-a placut durerea, zici?! Cele care nu folosesc depilatorul electric merita sa fie violate!// COLACELUL DE GRASIME ciripeste: Uite aici un DVD care te va ajuta sa devii sexy.// «Cum sa fii sexy, intre stiinta si arta».// SINDROMUL COLONULUI IRITABIL (cu blândete): Fata mea, ai tinut post? Dar cu Maria Treben ai incercat? Sa stii ca ajuta.// CARIILE turuie: Stiu ca stii, asa ca nu mai insist. Dar daca tot stii atât de bine, poate imi spui si mie când o sa incepi sa mergi la dentist  cel putin o data la sase luni, când o sa incepi sa folosesti ata dentara si apa de gura, când o sa-ti faci detartraj. Si, uita-te la mine, singura tigara pe care o fumezi zilnic a inceput sa se vada.// imaginea mea nu corespunde.// sunt un construct.// sunt un obiect“.
„Constructul“ e aici (ca si in „Orgasm“) de un enorm umor involuntar, cu o dramatizare inepta a unor componente fizice (dar si stari: balonarile…) ce devin personaje si dialogheaza cu posesoarea lor. Ca si in „Fisuri“ (2003), dar intr-un mod parca mai penibil, Elena Vladareanu isi biciuieste intruna fantezia poetica pentru a scoate asemenea rezultate. Acolo „sexul meu lacom ca o gura/ pe un câmp de zambile/ acoperit cu testicule de berbeci – un strat/ gros de vreo 15 cm.“, aici „PARUL DE PE PICIOARE, DE LA SUBRAT SI DIN ZONA INGHINALA“ care „ajunge in fata mea“ si pune intrebari pe un ton insinuant, atentionând – el, parul – cu degetul aratator, fac orice altceva decât versuri optimizate literar. Ceea ce se remarca e numai efortul, grosier, de insolitare, alergarea bezmetica dupa cuvinte tari si imagini socante, desprinse fie din sordidul inerent-biologic, fie dintr-o silnica asociativitate. Naturaletea lirica, acel capitol la care Elena Vladareanu exceleaza in „Pagini“ (2002) si in „europa. zece cântece funerare“ (2005), e substituita printr-un efort de in-cadrare teoretica si de articulare conceptuala de toata mila. Caci nu sila, ci mila incerci in fata unui asemenea text: unul care nu rateaza, pentru ca nu incearca si nu risca nimic, lasându-se gonflat (balonat?) de un pseudo-curaj al expresiei libere.
Din fericire pentru autoare si pentru cronicarii care o promoveaza neconditionat, nu toate poemele din „spatiu privat“ sunt chiar atât de bine controlate si montate… Unele sunt vioaie si aproape inteligente, demontând harnic discursurile publicitare si facând o mica fixatie deconstructiva pe strategiile de marketing de la IKEA. Casa moderna oferita in sectiune postmoderna de catre producatorii suedezi, adica cei „18 metri patrati. 25 metri patrati. 46 metri patrati. locuinte perfecte. imaginate la milimetru“ o fac pe potentiala noastra cumparatoare sa ia o distanta critic-reflexiva fata de mobilul fericirii tuturor. Disidenta, simpatica intotdeauna, se manifesta si in zona de fast-food: „Din farfuria cu mâncare colorata imi aleg un fir de sparanghel lung si fara memorie, mi-l vâr in nas“. Critica parodica si parodia critica nu sunt totusi impinse si mai departe, pâna la alienarea provocata de chiftelutele de la etaj ori posibila deconstructie a mustarului de pe hot-dog-urile de la parter. Elena Vladareanu a prins acest fir al pierderii eului profund in statisticile oficiale si tot merge pe el intr-un sens si in altul, facând aceeasi lectie demonstrativa. Mostre: „eu am 27 de ani 1,57 m 55 kg. el are 29 de ani 1,70 m 65 kg. o sa murim amândoi la 71,80 de ani. dar avem 9 sanse din 100 sa murim anual pâna atunci, el din cauza tutunului, eu din cauza cancerului la sân“; „Dormi pe spate. Ai 178 cm inaltime si cântaresti 87 kg. De obicei ti-e frig noaptea.// Dormi pe o parte. Ai 188 cm inaltime si cântaresti 79 kg. Ai umerii lati. Ti-e frig de obicei.// Pentru un somn mai linistit. Pentru o viata mai confortabila“; „sunt in cutia de cereale/ sunt sweet & crispy & ascult niste pop cehesc/ vitamina C 85% DZR/ tiamina 85% DZR/ fier 85% DZR/ imi crantanesc dintii de atâta sanatate/ sunt o femeie data in ma-sa. ascult pop cehesc intr-o/ cutie de cereale./ sunt sanatoasa & 100% biodegradabila“.
Cu mai mult interes (pentru cititor) ar fi putut evolua „product description“, unde se pagineaza un portret-robot al unei tinere de etnie roma. Dar unde stereotipiile si cliseele majoritatii fac numai negru, Elena Vladareanu vede numai alb: „stiu sa citesc. pot sa ma iscalesc./ ma declar clinic sanatoasa./ declar pe propria raspundere ca nu am practicat niciodata prostitutia./ declar pe propria raspundere ca nu consum substante interzise./ nu fur. nu am furat niciodata./ ma spal zilnic. de doua ori pe saptamâna fac baie generala“. Poemul curge in acest fel linistitor, pâna la finalul evident fortat, lipit, sugerând pogromuri trecute si viitoare: „cel mai frica imi e de camera ascunsa si de macelarii“. Orice valoare (morala, spirituala, religioasa) poate fi si trebuie deconstruita, nu insa si valorile inatacabile ale corectitudinii politice. La fel de previzibil ideologic si inconsistent literar e textul urmator, „fat“. Statistica este acum pusa la lucru de partea majoritatii, impotriva minoritatii. Conflictul nu mai e intre eul sufocat, cautându-si un spatiu privat, si cifrele in care se vede mereu topit; ci intre Obezul-victima si agresorii ingusti, apostoli ai Normalitatii: „obezitatea contribuie la incalzirea globala./ incalzirea globala contribuie la cresterea numarului/ de calculi renali./ lumea nu are nevoie de voi!/ obezul consuma mai multa mâncare si mai mult com-/ bustibil pentru a se deplasa/ decât o fiinta umana:/ obezul necesita 2960 de calorii, cu 18% mai mult/ decât o fiinta umana“. Iata cum COLACELUL DE GRASIME a iesit din baia unde ciripea alaturi de PARUL DE LA SUBRAT si de BALONARI (sa pastram verzalele autoarei), pentru a deveni, de unul singur, o problema globala.
Un text mai pasabil e cel care proiecteaza in termeni comerciali, de thrill la un film vazut la Mall, drama fetei obligate la incest de un odios papa Fritzl. Dar singurul poem realmente onorabil din „spatiu privat“ este cel care, incepând cu „in fiecare casa…“, pierde totusi la final puncte, prin aceeasi efuziune demonstrativa a autoarei: „in fiecare casa exista câte un colt din ala in care nu ai/ cum sa ajungi./ in care nu intra nici peria subtire si ascutita a aspiratorului, nici vârful maturii./ scame, fire lungi de par, pânze de paianjen translucide,/ rotocoale de praf,/ câte o agrafa de prins foile si-un elastic de par, bucatele/ de hârtie. un paianjen. toate astea sunt acolo, cu viata/ lor proprie. cu orizontul lor de asteptare./ tot ce vreau sa uit si nu pot e ghemuit acolo, intre/ dulapul de haine si perete./ de obicei, ma port ca si cum coltul asta nici n-ar/ exista. de obicei, nu socotesc/ câte bacterii se aduna acolo, câti germeni patogeni,/ nu ma gândesc ca ascunsa in praf sta pitita hepatita c,/ asteptând momentul potrivit sa-mi sara la gât./ nu e casa mea din reviste. e tot ce pot spune acum“.
In apoteoza cronicii lui pe marginea acestui biet volumas, colegul de breasla Mihai Iovanel sarea de la concluzii, la renuntari personale: intrucât versurile Elenei Vladareanu „ce spun, aia sunt“ si ii pretind „zero interpretare“, el isi va da demisia din „calitatea de critic interesat de poezia douamiista“.
Keep walking, Miky Boy!