Profitând de evenimentul aparitiei, la Editura Paralela 45, în coordonarea lui Gellu Dorian,
a colectiei „Poeti laureati ai Premiului National de Poezie Mihai Eminescu“, initiem panoramarea celor 20 de volume care sintetizeaza opera – cuvântul, în acest context, nu e deplasat – celor 20 de poeti recompensati cu cel mai prestigios premiu de gen din România.
Premiul este acordat anual, începând din 1991, cu sprijinul Primariei municipiului Botosani, de catre un juriu format din Laurentiu Ulici, Marian Papahagi (ambii disparuti între timp), Daniel Dimitriu, Mircea Martin, Cornel Ungureanu,
Al. Calinescu, Petru Poanta, Ion Pop si Nicolae Manolescu.
Cei 20 de laureati ai Premiului National de Poezie Mihai Eminescu – Opera Omnia sunt:
Mihai Ursachi (1991), Gellu Naum (1992), Cezar Baltag (1993), Petre Stoica (1994), Ileana Malancioiu (1995), Ana Blandiana (1996), Stefan Augustin Doinas (1997), Mircea Ivanescu (1998), Cezar Ivanescu (1999), Constanta Buzea (2000), Emil Brumaru (2001), Ilie Constantin (2002), Angela Marinescu (2003), Serban Foarta (2004), Gabriela Melinescu (2005) Adrian Popescu (2006), Mircea Dinescu (2007), Cristian Simionescu (2008), si Dorin Tudoran (2009), Dinu Flamând (2010).
1992: Gellu Naum,
Poheme
GEORGE NEAGOE
Gellu Naum, Exactitatea umbrei, antologie alcatuita de Simona Popescu, note bio-bibliografice de Aurel Sasu, postfata de Vasile Spiridon, Editura Paralela 45, Colectia „Poeti laureati ai Premiului National de Poezie Mihai Eminescu“, 256 p.
Perisabilitatea pândeste orice antologie. Straturile succesive de lecturi implica si deplasarea catre subsol a valorilor aparent intangibile. De aceea, colectia coordonata de Gellu Dorian are avantajul ca urmareste, din punct de vedere cronologic, suisurile si coborâsurile unor poeti legendari, asa cum este Gellu Naum. Nu m-am pripit când i-am atasat un epitet având, în ochii multora, nuanta perimata. Deoarece, în primul rând, alaturi de acesta traversam istoria literaturii române de la decantarea ultimului modernism pâna la prevestirea generatiei 2000. În al doilea rând, avangardistul a împacat diferite categorii de public. „Cartile cu Apolodor“ constituie capodopere ale genului pe care îl ilustreaza. Las deoparte peschesurile achitate realismului socialist (romanul „Tabara din munti“ sau volumele de versuri „Poem despre tineretea noastra“ si „Soarele calm“), de aparitia carora se face vinovata si o violenta necesitate financiara. În al treilea rând, din anii ’70 ai secolului trecut, lui Gellu Naum i s-a întâmplat un lucru straniu, daca ne gândim ca avangardistii detestau cultul personalitatii literare: a devenit pontif al suprarealismului, fiind îmbaiat într-un potop de simpatii. În al patrulea rând, în cazul nucleului dur al neoexpresionistilor douamiisti – Dan Coman, Teodor Duna, Claudiu Komartin –, creatorul „Drumetului incendiar“ reprezinta o sursa de referinta.
Aluvionara si vizionara, poezia lui Gellu Naum nu-si ascunde defectul din nascare: gângavia. Coliziunea imaginilor aberante, dar – lucru esential! – nereferentiale, seamana cu efortul rotativei de a tipari cât mai multe pagini. Din pacate, suprapunerea functioneaza în special cantitativ. Contributiile dinainte de „Athanor“ ramân semnificative prin tehnica de compozitie. Himera sau cosmarul nu poseda nimic spasmodic. Totul pare demonstrativ ca un curs de scriere creativa despre cum se mimeaza paranoia: „El salta veverita în fluierele cu gusa ale vardistilor/ si pipaie chilotii stravezii ai Istoriei/ creierul lui face semne ca o batista/ si daca nu s-ar teme de ridicol/ ar putea sa fie un popa sau o cravata“ („Drumetul incendiar“). Deja de la debut, sesizam recurenta unor termeni si a unor structuri. Prevaleaza latura contestatara. Încrâncenarea anuleaza emotia si, prin urmare, rezultatul consta în manifeste antisociale si antiliterare. Grosimea texturii sporeste când autorul sadeste parabole. În „Aceste cravate ma fac inuman“ din „Libertatea de a dormi pe o frunte“, razboiul primeste conotatiile unei încaierari uneltite de un conducator maladiv, care îi manipuleaza atât pe soldati, cât si pe civili. Eroismul si cruciada nu sunt decât palavre. Ca sa se asigure ca toti combatantii se vor arunca în bataia gloantelor, comandantul le ofera câte o pilula injectata cu iluzii. Demagogia îi condamna la pierzanie. Ordinul de lupta nu este pronuntat cu raceala, cu sentimentul datoriei, ci devine modalitate de a-i ademeni pe naivi în capcana. De fapt, conflagratia ajunge pretext ca tiranul sa scape de persoanele indezirabile. Iar ca tragedia sa fie completa, regizorul sadic trimite în scena o divinitate sclerozata care blagosloveste asaltul: „Înainte/ de fiecare parte stau de straja pahare cu înghetata/ în dosul lorgnetelor ochii decupati din orbite fac/ exercitii de echilibru/ mâinile gâdila eterul cu picioarele/ ghetele se plâng de nesimtirea picioarelor/ Turcu surâde ca o baiadera si se simte liana/ Înainte biciclisti cu hartile desenate frumos pe/ pulpele din vis/ poeti cuminti care confundati balega cu tortul/ Înainte frumosii mei domni si întelepti/ Înainte domnisoara supraveghetoare/ pe baricada va asteapta calda o placinta cu mere/ bravii mei pomi nu lasati berea sa plânga caci/ Îngerul e cu noi desi/ acum îsi face toaleta intima stând distins pe bideu// Dar capul caporalului a sarit în sus singur/ si a ramas în pom fredonând o arie/ pastila de dinamita facea minuni/ scria despre medicina cresterea viermilor de matase/ si motorul usor/ singur Îngerul ramasese la post pe bideu/ apa calda îi citea versuri si el/ batea din palme surâzator// Când s-a coborât capul Caporalului era seara“. Poemele publicate pâna în 1947 construiesc o lume în care oamenii fie se comporta ca obiectele, semanând cu niste sertare doldora de haine, fie au consistenta incerta, vaporoasa. Pâna si logoreicul revolutionar nu e decât un zurbagiu care se piteste, transmitând mesajele prin intermediul undelor radio.
Mi se pare ca sectiunea cea mai rezistenta din opera naumiana se regaseste în „Copacul-animal“. Imaginatia înceteaza sa simuleze transa. Un scenariu livresc sustine acum arhitectura. „Pohetul“ întrerupe cursele haotice. Jongleaza cu ipostaza de creator blestemat, marginalizat sau, dimpotriva, mitizat. Asistam la un joc al umbrelor. Gravitatea si bufoneria se reflecta în aceeasi oglinda. Unul dintre „pohemele“ prezente în respectivul volum reitereaza, întrucâtva, calatoria lui Gulliver în tinutul Brobdingnag. Încercarea de a-i civiliza pe uriasi va esua, întrucât falsul taumaturg se deconspira, ca si cum ar depune juramânt pe onoarea sa de mincinos. Schelaria sacra sustine escrocheria: „Eu le vorbeam ca un profet cu studii/ va dau cuvântul meu spuneam va garantez/ am pierdut batalia de la Waterloo fiindca plângeam la cinematograf“ (p. 81). Opacitatea bastinasilor functioneaza ca alibi pentru a-si ascunde statura pigmee în fata cititorilor. Sarlatanul primeste rasplata cuvenita, adica indiferenta, desi nu este exclus ca strainul sa observe corect ca localnicii duc o viata mecanomorfa. Nimeni nu-l mai crede însa. Pecetea i-a fost tatuata: „Adepti ai unei supravietuiri aliniate/ ei treceau pe lânga mine gigantici surzi analfabeti/ treceau în rând ca într-o excursie scolara/ dadeau din mâini faceau gesturi fara nicio semnificatie/ treceau pâna la capatul pamântului si înapoi/ nu ma vedeau treceau ca printr-o sala goala“ (p. 82). Tot în registrul farsei se încadreaza o secventa în care se desfasoara un pelerinaj la capatâiul unui magistru. Numai ca învataceii sunt niste aplaudaci ahtiati sa se aseze la umbra confortabila a unei minti ilustre, sa trâmbiteze în toate cetatile numele prorocului si sa primeasca astfel gloria cuvenita acestuia: „Batrânul sedea mort pe balegar/ în groapa lui contemplativa/ discipolii îsi mai dregeau zdrentele se faceau ca nu vad/ era un spectacol mai degraba trist Noi stateam deoparte/ sustineam ca studiem poliglota Ne medita/ o doamna care stia multe o botanista severa“ (p. 91). Pretinsii ucenici îl transforma pe învatator în vedeta mediatica, în fetis, în obiect comercial, în carte postala kitschoasa. Naum descrie aici mecanismele de zeificare. Pornirea irationala a multimii îl tamâiaza pe un individ, socotindu-l geniu, fara a se întreba de ce procedeaza ca atare. Semidoctii se erijeaza în apostoli si propovaduiesc religii masluite: „Ceilalti se apropiau de batrân îi puneau decoratii pe scutece/ îl fotografiau în scutece în mijlocul lor/ era fru(mos)/ îl admi(rau) se delec(tau)/ noi ne vedeam de treburile noastre acum ceva mai complicate/ ne descurcam cum putem/ discipolii cântau la ghitara dupa ureche/ ceilalti puneau întrebari Era un cer albastru/ câtiva mediteranieni se mai fecundau între ei pe alocuri/ ceilalti spuneau Te respectam/ esti un al doilea Marconi Edison Exprima/ câteva aforisme doua trei adevaruri“. Reactie sulfurica între grotesc si o metafizica à rebours, poemul atinge maxima concentratie în versul final, când beneficiarul osanalelor nu se comporta doar cu umilinta, refuzând sa fie asociat cu un mântuitor, ci recunoaste ca tinerii exaltati au gresit atribuindu-i calitati de lider: „batrânul se zvârcolea pe balegar Soptea NU Atâta soptea“ (p. 93).
„Pohetul“ ca si „pohemul“ se naste din nevoia de idoli. Gellu Naum va avea cititori fideli câta vreme va exista apetenta pentru misticism.
1997: Stefan Augustin Doinas
Alfabetul poeziei
GEORGE NEAGOE
Stefan Augustin Doinas, Jucatorul de sah, antologie de Gellu Dorian si George Vulturescu, note bio-bibliografice de Aurel Sasu, postfata de Mircea A. Diaconu, Editura Paralela 45, Colectia „Poeti laureati ai Premiului National de Poezie Mihai Eminescu“, 304 p.
Oricine poate face nazuri în legatura cu modul de întocmire a unei antologiei. Nu-si au rostul reprosurile privind absenta sau prezenta unor titluri/ autori, întrucât munca alcatuitorului se desfasoara în concordanta cu imaginea dominanta a unei temei ori a unui scriitor. De florilegii se bucura numai consacratii. Nicio crestomatie nu mizeaza pe impunerea unei tendinte/ curent/ generatie. De asemenea, nu încearca sa contrazica viziunea general-raspândita. Asa stând lucrurile, cam toti laureatii Premiului National de Poezie „Mihai Eminescu“ pentru Opera Omnia merita câte un florilegiu.
În cazul lui Stefan Aug. Doinas, dimensiunea antologica îl caracterizeaza cu desavârsire. Cele câteva mii de poeme trebuie presate la rece pentru a extrage uleiul dublu rafinat. Daca ne-am arata indulgenti, am obtine doar un compus cleios. În paranteza fie spus, cerchistul a beneficiat din timpul vietii de câteva colectii „best of“: „Versuri“ (1972, volum editat cu prilejul împlinirii a cincizeci de ani), „Versuri“ (1973, în colectia Albatros – „Cele mai frumoase poezii“), „Alfabet poetic“ (1978, Editura Minerva, în B.P.T; titlul manuscrisului distins, în 1947, cu Premiul „Sburatorul“ pentru poetii debutanti, acordat de asociatia „Prietenii lui E. Lovinescu“), „Foamea de unu: poeme“ (1987) sau „Nascut în Utopia“ (1992).
Defectul filologic achizitionat dupa modeste munci de bibliograf al poetului aradean m-a ajutat sa-mi cada ochii exact asupra defectelor majore ale volumului. Înainte de toate, numele sub care figureaza fostul director al „Secolul 21“. Semnatura Stefan Augustin Doinas a fost folosita rareori, cea obisnuita având numele median prescurtat: „Aug.“. Detaliul dinainte s-ar putea trece sub tacere, daca n-am întâlni si alte probleme. De pilda, din nota editorului, aflam urmatoarele: „Prezenta antologie este alcatuita de Gellu Dorian dupa antologia Foamea de unu, realizata de poetul Stefan Augustin Doinas si aparuta la Editura Eminescu, în 1988 ssic!, vezi suprat, la care s-au adaugat câteva texte din carti aparute dupa 1990, la sugestia poetului George Vulturescu“. Las deoparte informatia eronata din citatul precedent, ca sa atrag atentia unei proceduri primejdioase, care da senzatia de încropeala. În cea mai mare parte a sa, „Jucatorul de sah“ reprezinta varianta aglutinata a unei carti de acum 24 de ani. Asistam la restrângerea unui cuprins si la marunte adaugiri. Nu înteleg de ce selectionerii au dat dovada de superficialitate. Nu vreau sa cred ca temeiul principal a fost respectul fata de o personalitate marcanta. Sau ca timpul i-a presat pe cei doi sa aleaga solutia simplisima. Pe de o parte, Gellu Dorian mi-a inoculat convingerea ca masoara exact calibrul oricarui poet. Pe de alta, George Vulturescu a sustinut o teza de doctorat despre opera doinasiana.
Resurectia baladei
Exista si un lucru pozitiv în „Jucatorul de sah“, anume înlesnirea accesului la schimbarile survenite în scrisul lui Doinas. Ruda apropiata cu Arghezi, autorul „Funeraliilor lui Demetrios“ gaseste pretext de poetizare în orice. Îl mai apropie de creatorul „Florilor de mucigai“ obsesia stabilirii unei relatii la scara 1/1 între cuvântul ales si imaginea construita. Efortul artizanal îl defineste pe cerchist de la începuturi pâna în anii ’70. De altfel, conform marturiilor poetului si afirmatiilor lui Virgil Nemoianu, baladele din studentie, împrastiate în reviste (cca. 1943-1947), au suferit mutatii de la o forma „bruta“ pâna la una cizelata. La o atare decizie au contribuit atât retragerea din viata literara (1948-1955), cât si, probabil, stilizarile efectuate pe durata interdictiei de semnatura (1958-1961). Din fericire, perfectionarea prozodica nu trunchiaza frumusetea, dramatismul sau sublimul viziunilor, ci devine factorul care demonstreaza ca mestesugul coabiteaza cu starile incandescente.
O trasatura esentiala a versurilor din tinerete, perpetuata pâna la sfârsit, consta în atragerea contrariilor: epicul secreta lirism; activitatile simple, „normale“ se transforma în ritualuri; tiparul imuabil al creaturilor se umple cu entitati trecatoare. O parte a parabolelor redactate în perioada facultatii apara si ilustreaza conditia singulara a poetului: „Aniversare“, „Epitaf“, „Mistretul cu colti de argint“, „Orfica“, „Orologiul de gheata“, „Omul cu compasul“ (neinclus în sumar) sau „Trandafirul negru“. Ma voi opri asupra alteia, în care caracterul de manifest ramâne în subsidiar. „Vita de vie la paralela 800“ seamana cu întoarcerea acasa a laponei Enigel din balada barbiana. Exista indicii pentru o asemenea perspectiva: „Acolo vom ajunge într-o zi obisnuita/ înfometati de arbori imensi si de calduri,/ strivind sub talpa nalba, ciuperca împietrita“. Desi avid dupa soare, omul polar trebuie sa se întoarca acasa când îsi presimte moartea, ca sa faca drumul catre hotarul final, nu înainte de a lasa un semn al trecerii prin lume. Vocea neclintita si încurajatoare devine emisarul poetilor, vestind statutul lor de fiinte exceptionale, care sfideaza furia naturii prin gestul cultural celebrat cu smerenie: „La cea din urma poarta pustie, fara plante,/ vom arunca vestmântul si vom planta, ca slugi,/ în solul fara nume si ars de diamante,/ deprins de veacuri numai cu stir sarac si rugi/ un arc cu struguri negri, stralucitori de cântec,/ pe care anotimpul îl va-nalta-n azur/ topind cu ura zapada de sub pântec/ la focul radacinii ce scurma împrejur“. Totusi, rânduiala nu poate fi încalcata. Animalul psihopomp le ofera tuturor îndraznetilor ragazul sa-si dovedeasca abilitatile, fara a-i lasa sa vada rodul, acest privilegiu apartinând posteritatii: „Când renul diminetii se va trezi la vama/ si va calca pe gheturi cu pasul luminat/ purtând pe cap coroana cu turturi de arama/ si soarele aparte pe care l-a visat, – / noi, racoriti pe umeri de astri si de brize,/ ne vom urca, domestici, din ultimul fiord/ pe una dintre acele fantastice banchize/ ce fug vântu-n fata spre nord, mereu spre nord“.
Arte poetice si esopism
Un segment întins al prezentei antologii contine arte poetice („Poetul ca negustor de zapada“, „Poezia ca dobânda a mortii“, „Poezia ca ispita a limbii“, „Poemul ca dialect al formelor“, „Poemul ca loz câstigator“ sau „Poemul ca somatie a lecturii“). Întrucâtva, aceasta se datoreaza redescoperii maestrului ignorat: Lucian Blaga. Daca enumeram câteva titluri ne vom da seama ca Doinas practica scrisul ca modalitate de închistare. Nu e tocmai potrivit sa discutam despre o reactie provocata si de opresiunea comunista. Ochiul contemporan a pierdut multe date ale contextelor si risca sa identifice eronat „sopârlele“. Avem însa certitudinea ca scriitorul se lupta cu înversunare pentru a-si pastra feuda, locuita de el însusi, în calitate de tiran si de rebel: „Nu-i nicio granita pe-acest pamânt/ (ocean sau mare, lant de munti, fluviu)/ de netrecut/ sortita-i suprafata/ sa fie cucerita. Însa eu,/ cu vaste crapaturi de timp îmi apar/ scânteietoarea mea singuratate./ Caci nu ma-nvecinez decât cu partea/ din mine însumi care urca-ntr-una/ târâs, si – detronat numai de mine,/ uzurpator si uzurpat deodata –/ sunt nefiind.“ („Tarâmul meu“).
În opera lui Doinas, exista si o zona de riposta la adresa regimului opresiv, semnalata de Nicolae Manolescu în „Istoria critica…“. Nu mai reprezinta niciun mister ca respectiva coordonata, cu începuturi databile în al doilea lustru din deceniul al optulea, atinge punctul culminant în volumul „Vântatoare cu soim“ (1985) si se continua, într-o maniera similara, în cartile publicate dupa Revolutie „Interiorul unui poem“ (1990) sau „Lamentatii“ (1993). Totodata, este inutil sa comentez poemul titular. Celebritatea lui tinde s-o egaleze pe cea detinuta de „Mistretul cu colti de argint“. Mai interesant mi se pare sa trasam o paralela sau chiar o perpendiculara între o alta poezie acida – „Dialog la portretul lui Rudolf II pictat de messer Giuseppe Arcimboldo“ – si „Eu cred“ de Ana Blandiana, a doua deschizându-se cu binecunoscutul vers „Eu cred ca suntem un popor vegetal“. La Doinas, dictatorul nu ajunge parte integranta a natiunii blamate, ci este unicul caricaturizat ca o taraba de voievozi culesi din gradina: „ – vezi chipu-acesta-n care banalul din natura/ devine spirit nobil reprezentând atât/ un om cât si domnia de vis si aventura/ în epoca în care a trait?/ – nu vad decât/ o mâna de verdeturi cromatica mixtura/ de morcovi conopida si telina cu cât/ ma uit mai mult descopar în orice trasatura/ imaginea-leguma a marelui urât/ ce-i înnora simtirea si sceptrul s…t“.
Enigmatic, turbulent, lucid, retractil, protestatar, învatând necontenit alfabetul poeziei, Stefan Aug. Doinas îsi conserva ipostaza de scriitor antologic.