Într-o noapte, un cititor (adică eu), bâjbâind prin întuneric, priveşte lumea prin geamul care îl separă de exterior, îşi pune întrebări, îşi scrie în minte propria viaţă şi apoi îi devine primul cititor şi singurul care are acces la această scriere… Are ochi pentru a privi, dar privirea e atât de înşelătoare. Nu îi pasă, citeşte semne, imagini, cu bucuria de a recunoaşte onestitatea înşelăciunii… Acum citeşte lumea, dar ştie că, în curând, noaptea de iarnă se termină, lumina se aprinde şi atunci vede că are ochi ca să citească… Pune mâna pe o carte, o priveşte, o analizează, „o citeşte dintr-o privire“, o deschide, apleacă privirea, nu mai priveşte noaptea de iarnă printr-un geam, ci intră în lumea ficţiunii… A ales cartea aceasta şi nu alta pentru că vrea să se bucure de citit ca de un ritual, ca de o poveste. E noapte de iarnă, imaginaţia poate să se elibereze, aşa că îi spune: „Bine ai venit, cititorule creativ!“. Acum, la prima lectură, nu îi pasă de convenţii, acum cartea îl domină, pentru ca la o recitire să fie un joc ca între Jacques fatalistul şi stăpânul său… Dar gata cu pregătirea, ca să continue să citească o carte îi trebuie privirea Cititoarei supuse din tabloul lui René Magritte, pentru că lectura este cea mai frumoasă provocare. Nu degeaba a ales să studieze Literele. Apoi, dacă e noapte de iarnă şi eu sunt cititorul, mă aşez, asemenea cititoarei lui Renoir, într-un spaţiu protector care emană lumină, chiar dacă afară e atât de întuneric… Dar noaptea este atât de scurtă, să înceapă lectura, deşi ceremonialul ei a început demult.
Tu, cititorule din mine, citeşti primele rânduri, încerci să îţi ţii în frâu memoria, asociaţii vei face abia la recitire… Deşi îţi propui să citeşti această carte în mod absolut, încercând să păstrezi graniţa care desparte realitatea de ficţiune, ceremonialul lecturii îţi aminteşte de o altă experienţă şi atunci îţi spui: „Cât de legată este lectura de un timp, de un loc, de nişte oameni şi de multe amintiri!“. Îţi aminteşti de Anna Karenina care, în trenul ce o duce dinspre Sankt Petersburg spre Moscova, tot într-o noapte de iarnă, ca o călătoare-cititoare, vrea să citească un roman englez. Îl deschide încet, dar atenţia îi e distrasă de orice zgomot (tu, cititorule din mine, eşti distras de liniştea din lumea ta). Anna Karenina începe să citească, dar observă că nu îi place: ea vrea să trăiască, are o „prea mare“ dorinţă de viaţă. Dimpotrivă, cititorul din mine (este, cred, un „cititor din peşteră“ care vrea tot timpul să se elibereze) doreşte să trăiască altfel: când citeşte, trăieşte în lumea cărţii. La prima lectură a călătorit cu Don Quijote, l-a însoţit pe Sancho pe insula lui, l-a aşteptat pe Odiseu, a fost cu Eneas sau cu Dante în Infern, a citit şi a suferit cu doamna Bovary, a gândit împreună cu lucrurile cu Antoine Roquentin… La prima lectură, cartea a fost suverană, „la început a fost cuvântul“. Prima lectură cititorul din mine o trăieşte în afara timpului şi în afara oricăror legături posibile (lasă acest alt tip de plăcere pentru ochiul specialistului la re-lectură). Ce te face să zâmbeşti, pe tine, cititorule din mine, cu subînţeles este că un personaj, o născocire, crede că găseşte viaţa în realitate. Iar tu, „cititorul lipsit de alte treburi“ (vorba lui Cervantes), cauţi viaţa în altă parte: cauţi viaţa Annei Karenina sau a doamnei Bovary în lumea lor, şi nu în lumea ta sau în lumea mea. Şi ce frumos este să trăieşti în imaginaţie: ochii doamnei Bovary sunt fie verzi, fie albaştri. Ea este fie blondă, fie brunetă. Iar când detaliile se pierd printre cuvinte, poţi să umpli golurile şi să le dai, capricios, viaţă. Astfel, crezi că poţi afirma: „Madame Bovary (sau orice alt personaj) sunt eu“.
M-am adresat destul cititorului din mine devenit, parcă, un personaj al lecturilor mele, este timpul să vorbesc la persoana I, astfel nu mă mai simt ficţiune… Sunt, poate, doar un cititor „naiv“, deocamdată… Astfel, mă simt creator şi practic o primă lectură creativă: pentru mine acolo este literatura, relectura aduce, inevitabil, mai-mult-decât literatura. Între lumea-lume şi lumea-ficţiune există o fereastră prin care doar privirea poate pătrunde. La orice lectură nu mai sunt eu, sunt privire, deci devin ficţiune asemenea personajelor mele. Dar, în calitate de cititor, le creionez, le completez sau, dimpotrivă, le deconstruiesc: din personaje clasice prefer să fac schiţe à la Picasso, iar celor moderne le dau coerenţa tablourilor lui Van Gogh. Sunt un cititor-pictor care, dacă ar fi răspuns la întrebările lui Nabokov, ar fi îndeplinit, poate, condiţiile unui bun cititor cu imaginaţie şi simţ artistic.
La prima lectură mă simt asemenea povestaşului lui Llosa pentru care lectura este capabilă să dea viaţă: aici cuvântul dă viaţă imaginaţiei şi face să tacă raţiunea. La prima lectură sunt întotdeauna un cititor romantic, evazionist… Cititorule, întorci pagină după pagină, noaptea de iarnă este departe. A devenit poate chiar peisajul cărţii tale; este a ta pentru că tu o citeşti, tu eşti autorul ei de această dată şi creatorul lumii ei. Poate ai sărit descrieri (se citesc greu şi te enervezi), iar iarna a înlocuit peisajul din carte pe care l-ai omis (chiar dacă nu citeşti În labirint al lui Alain Robbe-Grillet). Cartea pe care ai ales-o a fost acolo de atâta timp, nu ştii de ce ai ales-o acum, dar la prima lectură ţi se pare o scrisoare cu un destinatar unic şi începi să crezi că a fost scrisă special pentru tine şi că nu poate fi înţeleasă decât de tine. Da, prima lectură este pentru cititorul din mine cu imaginaţia şi cu ficţiunea lui, şi nu pentru mine, omul, persoana sau filologul.
Noaptea s-a sfârşit (am adormit citind?). Am sărit pagini, dar am ajuns la final. Aproape de final, citesc atent, nu mă mai uit în jur, ninsoarea parcă s-a oprit. Amân finalul, dar, de fapt, încă de pe acum începe recitirea (de fapt, pentru Nabokov, nu există citire, ci doar recitire). Citesc, recitesc, revin, abia când mă apropii de finalul unei cărţi (sau mai degrabă, de finalul vieţii pe care i-am dat-o cărţii). Recitirea începe, viaţa continuă, dar altfel: nu mai sunt în copilăria lecturii. Copilul-cititor din mine adoarme, cititorul naiv ia o pauză, cititorul magician şi pictor este obosit. Cititorul (aproape) profesionist intră în scenă, relectura începe… Ce rămâne? Bucuria lecturii şi a descoperirii, bucuria de „a citi şi reciti“. Acum este o zi agitată, timpul nu mai are răbdare, lumea este şi ea febrilă, începe relectura… Eu sunt un alt cititor, înarmat cu acel ciudat concept denumit „cultură“. Dacă primul cititor voia cu tot diandinsul să facă parte din carte, acum el pare un „om care aduce cartea“: nu se mai lasă dominat de carte, o stăpâneşte. De când citeşte numele autorului ştie ceva: are aşteptări de lectură, un „orizont de aşteptare“, aşa cum a fost formulat de teoreticienii receptării din Şcoala de la Konstanz. Da, astăzi, mai degrabă sunt un recititor, un cititor amfibie, care nu mai are timp să fie cititor dezinteresat (dacă ar exista o rasă de oameni care să fie numai cititori, sigur aş fi din ea). Aşa că apare eternul recititor (a cărui mare bucurie este să sublinieze cărţile, având percepţia animistă că, astfel, le poate da viaţă), „un bun cititor, un cititor matur, un cititor activ şi creativ“, dacă îi dăm crezare lui Nabokov. La recitire, toate cărţile devin hipertexte: fraze, idei, personaje îşi răspund şi îmi dau plăcerea unui text cu mai multe întrebuinţări, care pare rescris odată cu legăturile pe care sunt capabil, în calitatea de cititor, să le fac. La relectură, cartea este împărţită în fâşii (literatura recitită să fie, oare, sfâşiată?), iar autori şi timpuri fără nicio legătură pot să convieţuiască prin intermediul literaturii şi al culturii, în general, devenite, hypertexte fără sfârşit şi, poate, fără voia lor. Doar la relectură, Balzac poate fi citit în cheia Noului Roman. Astfel, relectura pare adevărata lectură, o lectură atentă.
Îmi amintesc de unul dintre personajele lui Urmuz, Algazzy care descoperă că „tot ceea ce rămăsese bun din literatură fusese consumat şi digerat“. Poate că scopul adevăratei recitiri este să reînvie cărţile din ceea ce, convenţional, este denumit canon (dar, în biserică, de unde vine şi sensul de bază, nu este canonul o pedeapsă?). Ca să nu mai fie consumate şi digerate, la o relectură (situată, poate, la secole distanţă de când o carte a fost scrisă), cărţile prind viaţă, se repoziţionează în propria istorie a literaturii. De altfel, câte cărţi nu au fost descoperite abia la o relectură? Întotdeauna, la relectură am simţit nebunia lui Don Quijote şi mi-am închipuit paradisul ca pe o bibliotecă, asemenea lui Borges.
Dar, cititorule din mine, gândeşte-te de câte ori în lecturile tale ai întâlnit lectura şi ceremonialul ei în stare pură şi relectura „aşa cum scrie la carte“. De câte ori nu ai avut impresia că există cărţi făcute mai degrabă să le reciteşti, să vii înarmat cu o întreagă literatură dinainte? Sunt cărţi cu care te lupţi. Câţi dintre noi n-au început să citească Proust, dar n-au trecut de primele paragrafe (care ocupă, ce-i drept, câteva pagini)? În asemenea catedrale (metafora îi aparţine tot lui Proust), cu stiluri şi construcţii complicate, nu mai poţi fi un cititor naiv: baţi la uşă, dar nimeni nu îţi răspunde, te simţi asemenea străinului lui Camus. Am aruncat cartea şi peste ani am revenit. De această dată, ştiam la ce să mă aştept (poate că citind acest tip de cărţi eram asemenea Annei Karenina care voia, înainte de toate, să trăiască şi nu suporta gândul că ficţiunea poate fi mai „vie“ decât realitatea), la faptul că viaţa este în altă parte. Numai acceptând acest pact, am realizat că există cărţi care nu pot fi citite, pot fi doar recitite (sau, care, la prima lectură sunt recitite, urmând ca apoi să fie citite). Sunt cărţile care pot fi citite mai uşor, cer un grad mai mic de concentrare? Nu cred, aşa cum nu cred că acele cărţi recitite sunt, obligatoriu, dificile. Astfel, am citit În căutarea timpului pierdut făcând un pact al recitirii ce echivalează cu „un mod al atenţiei care presupune încetinirea lecturii, cântărirea critică a detaliilor, un anumit profesionalism al lecturii“ (Matei Călinescu), al răbdării de a citi, de a reveni, de a percepe materialitatea cuvântului scris. Pentru acest tip de cărţi citirea urmează recitirii: abia după ce am înţeles-o, după ce am interpretat-o şi am sfâşiat-o prin recitire, ea poate fi citită. Atunci, putem să pătrundem în acele „catedrale de cuvinte“ şi să le citim în nopţi de iarnă, pentru plăcerea textului şi, în definitiv, a lecturii. Pentru a citi astfel de cărţi, care se cer mai întâi recitite trebuie să ne raportăm la modul în care o carte poate fi interpretată, deşi cercetători ca Susan Sontag sunt, mai degrabă, „împotriva interpretării“.
Cum citesc? Iată întrebarea de la care am pornit şi la care ne întoarcem. Dintre diferitele tipuri de lectori, mă mulţumesc să rămân lectorul real, fie el „un om fără calităţi, un loc comun“ (Paul Cornea), dar care are un suflet, o inimă şi care, dincolo de orice considerente, poate să fie povestaşul, adică acela ce dă viaţă literaturii. Dacă l-aş parafraza pe Heraclit, aş spune că nu poţi citi de două ori aceeaşi carte, deoarece la a doua lectură nici cartea, nici cititorul nu mai sunt la fel. Citesc şi recitesc au ca reflex scriu şi rescriu şi cred cu tărie, asemenea cronicarului, că toate s-au scris în inima mea. Şi, poate că fiecare cititor are un pariu: acela de a continua lectura, conexiunile, inedita căutare a tot ceea ce înseamnă evaziune în lumea de azi, fără să îşi pună întrebări despre rolul său şi al cărţii.
Autor: ALINA PARTENIEApărut în nr. 517