In mai multe locuri din lume se desfasoara evenimente memorabile ale francofoniei, insa parca niciunul nu probeaza amploarea mediatica oferita de arta filmului. Intre Cannes, Montreal si Namur, de pilda, se configureaza un perimetru cultural planetar, ca un flux continuu traversând anotimpurile si continentele.
Din oricare parte a-i privi, imaginea este pe cât de emotionanta, pe atât de sincera si de atasanta. De la prima prezenta, de foarte aproape, iar nu din capatul unor scari drapate, esti intâmpinat cu simplitate de oamenii din prim-planul festivalului, altminteri colocviali, abordabili, intru totul amiabili. Ei sunt de ani si ani aceiasi: Nicole Gillete, Delegatul General, Jean-Luis Close, fost burgmester al Namurului, parasind functia de primar pentru aceea de presedinte al unei manifestari pe care a initiat-o, criticul Marie-France Dupagne, un nume de referinta in profesiunea noastra, de truditori intru promovarea valorilor artei a saptea, misiune atât de delicata si de epuizanta. Mai este si, sa-i zic asa, veritabilul Turn din Pisa, neinclinat, al cinematografiei belgiene, presedintele onorific, marele actor Olivier Gourmet, un degustator de sensibilitati. Si sunt o multime de alte nume, cam aceleasi, de voluntari in multele paliere ale unui asemenea mecanism.
Si mai sunt, fara urma de indoiala, iata, mereu si mereu aici, românii, gata sa smulga iarasi si iarasi premiile importante. O fac cu atâta firesc, intr-un asentiment total, ce, o recunosc, nu o data, a parut sa-mi dea de gândit. Insa, ce-i al Cezarului ramâne al Cezarului. Unanimitatea acestor aprecieri este suma rezultatelor precedente, omologate, adesea, la Cannes, Berlin, Venetia, si reconfirmate in capitala Valoniei. Asa au stat lucrurile cu „Moartea domnului Lazarescu“ (2005) de Cristi Puiu si cu interpreta rolului feminin principal, Luminita Gheorghiu, premiata si la editia din 2013, pentru rolul din „Pozitia copilului“ de Peter Calin Netzer. Doi Bayarzi de Aur, asadar, pentru un tandem regizor-actor, unde numitor comun este aceeasi Luminita Gheorghiu. De la asistenta medicala Mioara Avram, neputincioasa in fata mortii, ca si a birocratiei spitalicesti, la omnipotenta, dar admirabila mama curaj, cum titra „Le Soir“ in chiar seara decernarii premiilor. Cornelia din filmul lui Netzer, incununat cu o salba de premii venind dupa Ursul de Aur, exprima instinctul de mama posesiva, ceea ce deja indica un alt, foarte curajos, esteticeste vorbind, registru psihologic, de adâncime freudiana, cu care isi permit sa jongleze tinerii autori de la noi.
A vorbi despre mame, despre copii, despre feminitate, despre gelozie, asa cum o fac an de an filmele aduse la Namur inseama a realiza ca acest spatiu festivalier este, de fapt, locul simbolic al francofoniei, nu doar al celei cinematografice, dar cu precadere al ei.
Belgitude, francitude, quebecitude, suissitude, romanitude devin emblemele internationalizarii unei mentalitati a generozitatii de a fi pentru cel de lânga tine. Veniti sa-i intâlniti, suna o invitatie esentiala a acestui conclav cinematografic francofon. In 2013, la cea mai emotionanta dintre manifestarile festivalului si-a facut aparitia, in aceeasi primitoare, dar de fiecare data neincapatoare, sala de la Cinema Eldorado 2, nimeni alta decât Josiane Balasko, actrita si realizatoare franceza, actrita de comedie, cum deseori a repetat-o in raspunsurile ei la intrebarile unui public entuziast, contaminat, parca, de energia histrionica nu a unei vedete, ci a unei sincere partenere de dialog cinematografic. Era o ora cumva incomoda, trei si jumatate, dupaamiaza, insa interesul a depasit cu mult acest mic si aparent inconvenient al programarii. Exercitiul acestui moment dialogal are deja o traditie, consacrata chiar si prin calendarul fiecarei editii. Am fost purtati cu tandrete prin biografia ei artistica, iar din când in când, ne-am trezit de-a dreptul surprinsi de directetea tonului, de culoarea intimista si profund atasanta a unor confesiuni de creatie. Bucuria ei de a juca s-a dovedit echivalenta cu bucuria de a fi impreuna cu spectatorii. Desi poate parea nu indeajuns de cunoscuta publicului românesc, Josiane Balasko, detinatoarea unui César pentru cel mai bun scenariu, acordat in 1996, pentru „Gazon maudit“, poate cuceri instant orice fel de tip de spectator. Ea stie sa dejoace stereotipiile, si o face cultivându-le, uneori tocmai in latura lor aparent inaccesibila. Recunoaste ca sirul erorilor profesionale poate oricând continua, insa sentimentul depasirii lor trebuie sa primeze si sa devina impulsul creator principal. Travaliul unei mizanscene ori al unei interpretari se cuvine a fi, astfel, unul al sinceritatii, fata de tine, dar si, mai ales, fata de spectator. Balasko vine dintr-o familie a teatrului, care i-a furnizat primele lectii de spectacologie, de aceea declara ca iubeste in egala masura comedia, fie ea derulata pe o scena ori pe un ecran, mare sau mic.
Sa nu trecem peste faptul ca Josiane vine la Namur in continuarea unor intâlniri similare la care au participat, la editiile precedente, Jean Rochefort, Isabelle Huppert, Sandrine Bonnaire, Kristin Scott Thomas, Benoit Magimel.
Si in ceea ce priveste promovarea filmului belgian, Namur manifesta o preocupare deosebit de atenta. Imi amintesc cum, cu ani in urma, venea aici, pe atunci la sala Cameo, regretatul André Delvaux. La a 28-a editie a fost rândul unei cineaste cu totul speciale – Marion Hansel, intrata si in competitie, cu „La Tandrese“, avându-l pe afis pe Olivier Gourmet, presedintele de onoare al festivalului, si actor preferat al multor regizori. De altminteri, in acest an, celor doi frati Dardenne – cei mai titrati belgieni, la Cannes si in lume – le-a fost consacrat un documentar.
Te poti, desigur, intreba care este locul filmului românesc intr-un asemenea festival din prima linie. Raspunsul, fara urma de emfaza, este limpede – in palmares. „Pozitia copilului“ de Calin Peter Netzer a ocupat primele doua pozitii importante, obtinând Bayardul de Aur pentru cel mai bun film si Bayardul de Aur pentru cea mai buna interpretare feminina (Luminita Gheorghiu).
Au fost, cum se stie, si alte titluri românesti, la mai toate sectiunile. Ceea ce m-a bucurat, dar m-a si surprins (din motive ce le voi expune imediat), a fost includerea in program a unui grupaj românesc, avându-l ca erou pe Naica, ilustrul personaj-copil imaginat de Elisabeta Bostan. In dimineata ultimei zile, la Casa de Cultura din localitate, scolarilor din Namur li s-a propus un abecedar muzical si cinematografic, pornind de la un pretext ce in sine contine sâmburele unei indeclinabile recunoasteri internationale. A fost convocat Naica spre a fi purtati prin lumea flautelor, a percutiilor, a siflantelor emise de cimpoiul românesc, comparat cu cel belgian, de pilda. Recunosc ca filmul a fost foarte gustat de micutii spectatori, o reconfirmare a valorii lui, insa, si aici era observatia mai sus anuntata, o serie de aproximari legate de istoria României, ca si, de ce nu, in primul rând, faptul ca filmul românesc proiectat este vorbit, iar nu mut (ca sa-i putem altoi o lectie de initiere muzicala), nu mi-au parut prea inspirate.
Dar, sa recunoastem ca, una peste alta, faptul ca România cinematografica a impus o stacheta valorica actuala, prin Bayardul de Aur, de doua ori atribuit filmului „Pozitia copilului“, si a reconfirmat, prin „Naica“, traditia sa istorica, intr-un gen dificil, al filmelor cu si pentru copii, este de natura sa ne incânte si sa ne dea speranta ca, in spatiul de suflet al francofoniei, românitudinea se afirma drept o componenta de baza, ca atribut esential, distinct, al europenizarii si internationalizarii culturale.
Autor: IOAN LAZARApărut în nr. 446