Ce asteapta un roman

Am revenit in tara dupa o absenta destul de lunga, dar e ca si cum n-as fi lipsit o singura zi, atat de linistitoare si familiala a fost evidenta ca nu s-a intamplat nimic important in acest rastimp. Nicio schimbare, nicio noua perspectiva, niciun gand mai rasarit, niciun vis. O alunecare oarba, dar cu nelipsita si inconfundabila gratie balcanica in acelasi fagas impus de altii si acceptat cu o recunostinta al carui secret l-au avut dintotdeauna cei catarati la putere si cu precadere cei din ultimii ani. O cadere ineluctabila care a incetat sa mai fie resimtita, atat de puternic si de devastator a devenit drogul resemnarii. O somnolenta sociala. Urmarite de peste mari si tari, din Montréal, sau de aproape, de peste drum, disputele si ratoirile dintre un (inca) presedinte grobian si un prim-ministru de o suficienta cutremuratoare sunt la fel de sterile. Flecarelile agitate de la televiziune despre o chestiune la fel de arzatoare ca in urma cu un an, doi, douazeci, la fel de interminabile si fara consecinte. Si tot fara consecinte a ramas si lehamitea obosita a comentatorilor din ziarele care au supravietuit, platiti sa se tina dupa o realitate politica si sociala prea bine cunoscuta pentru a le mai starni un interes real. Nu s-a improspatat nici macar adunatura de femele si de barbatusi servita ca modele de trecut lejer prin viata de multitudinea de publicatii tiparite pe hartie lucioasa si mirosind a dezodorizante intime.
O singura falsa noutate la cateva zile dupa ce am ajuns la Bucuresti din seria interminabila a autoflagelarii nationale si culturale. Redescoperirea, o, ce surpriza!, ca Romania e „altfel“ si ca, in consecinta, romanii sunt si ei „altfel“, adica alta enorma descoperire!, ca nu sunt „occidentali“, pentru ca, se stie, acolo incepe si se sfarseste umanitatea civilizata. Traita si aprig dezbatuta in cadrul intim al eternilor, nombrilistilor si grafomanilor dilematici, excitanta revelatie s-a consumat, cum era de asteptat, in indiferenta generala si a fost o intamplare ca am aflat despre ea. De ce Romania si romanii sunt asa, „altfel“, si nu cum s-ar cuveni in sfarsit sa fie, de vreme ce li s-au deschis larg portile Europei si ale Aliantei atlantice, nu s-au putut hotari si nu s-a considerat deci necesar sa se faca un apel presant menit sa clatine constiinta concetatenilor lipsiti de harul dilemelor. Fara suparare, am mai spus-o, dar baietii astia subtiri ai nostri, toba de carte, par sa nu mai traiasca de mult in Romania reala si printre romanii care-si numara banutii. Au, de asemenea, vadit, timp de pierdut pentru a-si pune intrebari fara raspunsuri si a-si reaminti unul altuia ca se admira, se iubesc (sau se detesta) si se inteleg (sau se ignora) deseori pana la uitarea de sine. La urma urmelor, insa, intr-o lume ideologic si economic uniformizata, in care particularitatile sunt spulberate pana la stergere totala de tavalugul mondializarii si al crizei, acest „altfel“ al nostru, si fiecare poate pune ce-i pofteste inima in el, nu e oare tot ce ne-a mai ramas? Si ca ar fi o prostie crasa, o ultima prostie colosala in sirul de prostii si de ticalosii al anilor de mimetism capitalist, sa dorim sa fim „altfel“ decat ceea ce suntem?
O chestiune legata de consumul de electricitate din apartamentul in care locuiesc m-a purtat intr-o dimineata la capatul Bucurestiului. Am bajbait mult, am intrebat in stanga si in dreapta, pana ce am dat de cladirea noua in care incurcatura care ma pusese pe drumuri trebuia sa-si gaseasca simpla si fireasca rezolvare. Petitionari numerosi de toate varstele si paturile sociale. Nivele diferite, dar perfect vizibile, de nervozitate si de fatalitate a unei lungi asteptari cu rezultate aleatorii. O sala de asteptare luminoasa, incapatoare si civilizata. Aer conditionat, caldura. Scaune insuficiente pentru toti, dar comode. Numere trase dintr-o mica masinarie cu butoane in functie de petitia fiecaruia. Doua ecrane care indica numerele carora le vine randul si cel a ghiseului unde trebuie mers. Muzica siropoasa, discreta, si o functionara in uniforma sobra, bluza alba, pantaloni negri, la dispozitia celor derutati. Mana italienilor, a spus cineva mai informat, lor li s-a dat pe nimica toata electricitatea si s-a mai imbogatit un romanas de-al nostru. Italieni sau nu, falimentari sau nu la ei acasa, facusera ce facusera sa se simta petitionarul roman acolo, in marea si civilizata sala de asteptare, in Europa. Daca nu chiar in America de Nord.
Cum asteptarea celor mai multi se prelungea si petitionarii continuau sa soseasca, limbile s-au dezlegat, conversatiile telefonice s-au inmultit, vocile au devenit mai puternice, miscarile mai bruste, o mama e anuntata ca va mai dura, o sotie sau iubita sa aiba dracului rabdare, un coleg de munca sa astepte, vecinii de scaun au inceput sa-si povesteasca necazul cu electricitatea si o vaga solidaritate si promiscuitate s-au instalat. Din cele zece sau douasprezece ghisee functioneaza doar trei. Lent. Italienii astia isi bat joc de noi, spune cineva. Toata lumea isi bate joc de noi. Ne-au luat tot strainii, sa ne fi lasat si noua, romanilor, acolo, ceva, dar nu, nimic, numai ei sã aiba! Incetul cu incetul, o stare de enervare, o dorinta de hartag se face simtita. Multi parasesc scaunele si se strang amenintator in apropierea ghiseelor. Ii tine inca la distanta, cu dificultate, functionara cu bluza alba si pantaloni negri. Intrebarile, reprosurile, nadufurile, nedumeririle acopera brusc muzica adormitoare.
Si, deodata, nu mai suntem in Europa si cu atat mai putin in America de Nord. Suntem in Romania reala, concreta, singura adevãrata, locuita de romani care nu pot fi decat „altfel“. Suntem in Romania vesnic pacalita de Istorie. Romania eterna. Romania tuturor dezamagirilor si suferintelor. Romania nostalgiilor, a saraciei, a frustrarilor, a iluziilor pierdute, a dezgustului pentru presedintie, guverne si politicieni. Romania hotilor. Romania celor care au vandut-o Europei si Americii, si-au umplut buzunarele si huzuresc. Inutil sa insir ce s-a spus, ce s-a evocat, ce s-a sictirit si injurat neaos cu scuze pentru doamnele si domnisoarele prezente, pana cand un barbat subtire si vioi, cu o sãpcuta ce-i acopera parul alb, tine sa fie ascultat si se face o clipa liniste. „Sa iesim in strada, ca bulgarii, eu asta astept!“, spune raspicat, dar si putin speriat de ce i-a trecut prin cap. (4 martie 2013)