Constantin Virgil Banescu, Zidul de matase, Bistrita, Casa de Editura Max Blecher, 2011, 224 p.
Se intâmpla un fapt bizar cu volumele ingrijite la Casa de Editura Max Blecher. Semnatarii notitelor de pe coperta a patra (Rita Chirian, Gabriel Dalis, Claudiu Komartin, Octavian Soviany, Radu Vancu) ating o dubla performanta. Surprind trasaturile predominante, anulând comentariile ample. De la regula nu se abate nici integrala poeziei lui Constantin Virgil Banescu – „Zidul de matase“. Ramân totusi de discutat câteva lucruri legate de incadrarea scriitorului.
De veghe in lanul poeziei
Cartile sale dezvaluie un douamiist numai din punct de vedere cronologic. Nu contin tangente cu neoexpresionismul sau cu fracturismul. Reprezinta rezultatul unor experiente culturale care pareau epuizate in spatiul românesc prin exemplele tiranice ale lui Eminescu si Eliade. Douamiistii din nucleul dur nu prelucreaza filozofie, desi câtiva, sub influenta lui Gellu Naum, sunt atrasi de ocultism. Refuzul realului si al mizerabilismului se transforma in gesturi programatice: „uite ce e:/ viata cotidiana ma impiedica sa merg pe puntile cosmice“ („Kartari“, p. 20). Declaratia precedenta, inclusa in debutul editorial („Câinele, femeia si ocheada“, 2000), isi gaseste cauza atât in biografie, cât si in arta, in entuziasmul juvenil si in extaz ca modalitate de comunicare. Constantin Virgil Banescu se intoarce la intelepciunea indica si egipteana. Opereaza cu simboluri specifice acelor culturi. De aici deriva si dificultatea intelegerii poemelor. Problema principala nu consta in aflarea cifrului corect, ci in a discerne daca autorul a scris pentru avizati ori s-a aratat dezinteresat de receptare. Caracterul livresc ar conduce spre cea dintâi optiune. Numai ca, desi accesibil unui grup limitat, orice mesaj ezoteric priveste intreaga umanitate. Prin urmare, intâmplarea poetica individuala devine general-valabila.
Primul volum aduce câteva similitudini de suprafata cu visceralitatea definitorie pentru generatia douamiista. Maniera de abordare difera substantial. Congenerii vad in carne un indiciu al conditiei degradate, mizerabile. Prelucrând scene din „Kamasutra“, dupa cum el insusi recunoaste prin titlurile poeziilor, Constantin Virgil Banescu construieste momente sadice si masochiste, care ating si apogeul propriei valori. Insingurarea se asociaza cu nevoia de placere. Aranjate ca versuri de legatura, ca digresiuni si ca umpluturi parantetice menite sa orienteze sensul, repetitiile atrag atentia asupra unor microtexte sapientiale: „O sa-mi cumpar un câine/ Ba o sa-l fur./ (macar sa incep direct cu pacatul;/ ce atâta pregatire pentru pacat/ ce atâtea prepacate!)// O sa-l fur,/ o sa-i scot dintii, unul câte unul,/ o sa-i smulg ghearele, una câte una,/ si o sa-i dau drumul. (dar nu de tot!)// O sa-l intarât si o sa-mi faca placere (placere o sa-mi faca)/ sa-i simt gingiile pe grumazul meu, pe ceafa mea cea groasa,/ incercând sa-mi iste sângele./ (placere o sa-mi faca).// De-aia i-am lasat ochii:/ ca sa vada/ si sa nu poata“ („Câinele“, p. 11). Joaca de copil se transforma intr-un exercitiu pregatitor pentru inlaturarea oricarui sentiment. Chinuirea animalului inlatura mila si-l pregateste pe tânar de lupta cu barbaria semenilor. Tortura lenta duce la invatarea unui precept: razbunarea trebuie savurata in doze constante.
Nicaieri nu intervine chestiunea moralitatii. Fiecare situatie, senina sau cruda, se cuvine acceptata, pentru ca este indispensabila. Calitatea poemelor rezida in abilitatea de a masca momente de criza, de ruptura si de regenerare, prin intermediul unor pilde straine de orizontul unui european. Dar si miturile europene stau ascunse cu atentie, hibridizându-se. Galateea, Pygmalion, Oedip, nasterea Atenei din capul lui Zeus si androginul fojgaiesc sub tesuturile desprinse. Durerea creatorului o naste pe iubita interzisa. Copilaria perpetua, asezata sub autoritatea materna, impiedica maturizarea erotica: „O sa-mi iau o femeie/ (nu de alta, dar prea mi s-au inmultit substitutele de/ sensibilitate)// s…t O sa ma asez si o sa-mi pregatesc femeia:// cu pielea si carnea de pe piept o sa-i astup urechile (asa ca-mi smulg pielea si carnea de piept)// cu pielea si carnea de pe umeri o sa-i acopar ochii/ (asa ca-mi smulg cu pielea si carnea de pe umeri)// cu pielea si carnea mâinilor o sa-i infund gura/ (asa ca-mi smulg cu pielea si carnea mâinilor)// Dar aburul asta cu miros de mama…/ (aburul asta cu miros de mama)// Degeaba toate gramezile de carne si piele smulsa:/ aburul asta cu miros de mama/ iti aminteste/ ca, din momentul in care mirosi mirosul mamei tale,/ lumea femeilor ti se inchide“ („Femeia“, p. 13). De multe ori, poemele nu necesita o hermeneutica sofistica, deoarece modifica insesizabil scenarii consacrate, precum visul lui Holden Caulfield din „The Catcher in the Rye“, romanul lui J. D. Salinger. Exista un conflict insolubil intre autoclaustrarea intr-o vârsta de aur, asociata cu deprinderea tuturor mecanismelor universului, si cresterea (imbatrânirea), considerata o pacoste in recuperarea relatiei cu planul vertical. Prezentele feminine din copilarie sunt partenere de joaca sau, cel mult, figuri eterate ca in opera lui Bacovia sau de un exotism straniu ca in versurile lui Constant Tonegaru: „de câteva nopti ma visez cu Lideea/ la marginea unui lan de grâu// e cald// grâul e inalt/ e si galben e si verde/ iar noi imaginam un copac de care sa ne putem rezema bicicletele// copacul apare// ne rezemam bicicletele/ intram in lanul de grâu/ trecem lanul/ si ajungem la casa de caramida rosie// acolo, eu si Lideea o vedem pe Lideea/ zâmbind de la fereastra cu tamâioare“ („Svapna“, p. 27). Imaginatia se confunda cu realitatea. Iar arborele crescut cu puterea gândului functioneaza ca ax al lumii.
Inchis in paradis
Incepând cu a doua carte – „Floarea cu o singura petala“ (2002) –, Constantin Virgil Banescu a ales forma sententioasa, punând laolalta cuvinte cu multiple conotatii. Predomina motivele ascensionale, uraniene, semnificând deopotriva moartea si invierea, infrângerea si izbânda. Gândirea poetica se bazeaza pe dihotomii. Reteaua este aparent perturbata de acele vietati terestre care, prin miscarile lor cotidiene, produc analogii cu drumul discului solar de la rasarit la apus, cu ciclurile vietii. Depunându-si ouale in bulgari de lut, scarabeul isi cara puii intr-un uter-surogat, care va rodi cu ajutorul caldurii: „nu noi ne veghem/ lumina ne vegheaza// lumina vegheaza/ pâna si ultimul scarabeu/ de pe armura tânarului invins/ la marginea câmpiilor uscate“ („jagrat (lumina ne vegheaza)“, p. 86). Scriitorul isi plaseaza poemele in tiparele unei rânduieli unanim cunoscute cândva. De aceea, unele dintre asertiuni pot nedumeri prin lejeritatea enuntarii credintelor ancestrale: „astazi/ cerul are alta armura/ decât cea veche cea albastra/ pe care o stim cu totii/ astazi cerul e galben/ cerul e soarele“ („jagrat“ (astazi), p. 88). Dificultatea criptarilor sporeste. Se pastreaza insa lejeritatea plierii pe structuri mitice. Discursul se esentializeaza si, in ciuda absentei bruiajelor sintactice, se instaleaza o oglinda opaca intre text si receptor: „acela/ care va pleca dintre noi/ va avea de indurat zorile/ singur“ („acela“, p. 118). In citatul precedent, banuim ca verbul initial primeste conotatie funerara. Urmatoarea propozitie si-ar conserva ambiguitatea, daca n-am cunoaste ca, in permanenta, limbajul este filtrat de latura forte, sacra a semanticii. Misterul se dilueaza daca ne amintim de drumul hristic de la Ana la Caiafa, in care niciun apostol nu l-a insotit, iar Petru l-a abjurat pe Invatator de trei ori pâna la incheierea noptii.
„Floarea cu o singura petala“ (2002) marcheaza reconcilierea materiei cu spiritului, refacerea unitatii: „semnul/ si devenirea semnului// poemul nu se lasa domolit// si spun/ si nu voi inceta niciodata sa spun:/ trupul meu/ este sufletul meu“ („kartari“ („semnul“), p. 145). Aceasta etapa, ca si celelalte, este obligatorie in configurarea traseului desavârsirii. Fara impacarea contrariilor n-ar fi fost posibila bucuria din „Acelasi cer ce nu e“ (2006). Mistica se preschimba in religiozitate. Poezia se consuma in ritualuri de purificare. Dragostea isi pierde corporalitatea (sarutul ca duel al amantilor), fiind conceputa ca o impartasanie inchinata si celuilalt membru al perechii, si divinitatii: „sunt o masa intinsa tie/ Zie// esti o masa intinsa mie/ Zie// doar mâncându-ne unul pe altul/ intindem o masa soarelul“ („Zia (trei mese)“, p. 158). Sentimentul intemeietor asaza orice fragment in locul corespunzator. Calea catre Cer se atinge prin poeme. Iar smerenia scriitorului vine din indoiala perfectiunii propriilor aptitudini. Artistul nu-l concureaza pe Creator. Creatorul nu-l invidiaza pe artist. Accepta sa colaboreze, sa-si alunge unul celuilalt temerile: „te mângâi asa cum pot/ copacule infipt de tata lânga mine// si pe Tine/ Dumnezeule vesnic dorindu-ti sa fii mângâiat/ Te mângâi asa cum pot// tot aerul intra in pamânt/ dar nu ma duc dupa el“ („asa cum pot“, p. 180).
Poezia lui Constantin Virgil Banescu pare a fi redactata pentru a le da batai de cap criticilor macar pâna la urmatoarea istorie completa a literaturii române.