1. Preliminarii. În vara acestui an, am făcut o călătorie de două săptămâni în China. La întoarcere, am vrut să-mi confrunt „priveliştile şi sentimentele“ văzute şi trăite în China cu cele ale lui G. Călinescu, din cartea acestuia, Am fost în China nouă, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955.
Pentru a înţelege corect şi obiectiv cartea lui G. Călinescu, de acum 60 de ani, sunt necesare câteva informaţii preliminare. Călinescu a făcut această vizită în 1953, ca membru al unei delegaţii de oameni de cultură şi artă, alături de alte delegaţii din unele ţări socialiste (autorul aminteşte doar delegaţiile din Polonia şi Cehoslovacia), dar şi din alte state, precum India, Pakistan, Indonezia, Mongolia, Burmei (actuala Birmanie, n. I.R.), invitate la celebrarea zilei de 1 octombrie 1953, când se aniversau patru ani de la întemeierea Republicii Populare Chineze. La ceremonia din actuala Piaţă Tiananmen a participat însuşi preşedintele Mao Tze-dun.
Delegaţiilor oficiale, câte vor fi fost, li s-a oferit un program extrem de complex, pentru a cunoaşte cât mai multe din realizările Chinei de atunci. Acestea au vizitat oraşe şi sate, fabrici si uzine, grădiniţe, şcoli şi universităţi, muzee, instituţii şi monumente de cultură, au fost la concerte, la spectacole de teatru şi operă etc., banchetul oficial fiind oferit delegaţiilor de către însuşi premierul Ciu En-lai, la 30 septembrie 1953.
Cartea are imprimat bunul de tipar la „5.10.1955“, fiind tipărită într-un tiraj de 15.100 exemplare. Prefaţa era datată „1953“, dar nu credem că volumul era finalizat chiar în acel an (trei luni ar fi fost o perioadă extrem de scurtă, mai ales datorită multelor referinţe bibliografice utilizate). În orice caz, cei doi ani de aşteptare par normali, în condiţiile în care nu ştim, repet, când a fost terminată cartea şi când a fost predată editurii.
Mai trebuie spus că G. Călinescu nu era la prima carte cu însemnări de călătorie. În 1949 publicase volumul Kiev, Moscova, Leningrad, la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă. Dar să revenim la cartea în discuţie.
2. Conţinutul cărţii. În Prefaţă,
G. Călinescu scrie: „Zilele petrecute în China nouă ne-au făcut să ne dăm seama de imensitatea realităţii ce se desfăşura înaintea ochilor noştri şi cât de puţin pregătiţi eram spre a o putea percepe adânc şi exact. În cele din urmă am ajuns la încheierea mângâietoare că acela care a văzut China, oricât de repede, e mai apt s-o înţeleagă decât unul care n-a văzut-o deloc. Ne-am întors îmbogăţiţi sufleteşte şi cu o mare admiraţie pentru poporul chinez şi pentru conducătorii lui de azi. Prietenii chinezi, care au organizat primirea şi călăuzirea delegaţiilor, au arătat o sensibilitate deosebită pentru noi şi astfel am putut să tragem un folos maxim din călătoria noastră în părţi aşa de îndepărtate. Apropierea pe care comunitatea ideologică o stabileşte între regimul Chinei noi şi cel al ţărilor de democraţie populară, ca şi faptul că nu puţini chinezi cu care ne-am întâlnit fuseseră în Romînia (sic!), au contribuit la uşurarea adunării observaţiilor“ (p. 5).
Volumul este structurat în 16 capitole, după cum urmează: 1. În zbor peste Siberia 2. Peisajul chinez 3. Ziduri feudale 4. Oraşe 5. Sate şi câmpuri 6. Poporul muncitor 7. Frumosul delicat 8. Culori, ţesături, îmbrăcăminte 9. Arta culinară 10. Teatrul chinez 11. Cultul eroilor 12. Higienă, sport 13. Copii, instrucţie, femei 14. Drumuri către China nouă 15. 1 Octombrie 16. Satul preşedintelui.
Deşi cartea nu a mai fost niciodată reeditată, ea îşi păstrează şi azi actualitatea. În niciun capitol al cărţii, autorul nu oferă date şi informaţii de ghid turistic, de care acum este plin Internetul. Prevalează observaţiile şi impresiile personale, opiniile pertinente şi autorizate despre un subiect sau altul. Iată, de pildă, ce scrie Călinescu despre Marele Zid Chinezesc, „colosala melodie arhitectonică scrisă pe munţi“, pe care o consideră „o operă strategică defensivă, ieşită dintr-un sentiment patriotic specific. ş…ţ. Pentru un popor aşa de numeros, năvala unor cete mongole nu reprezenta o primejdie. Ele ar fi fost strivite. <…>. Zidul putea fi, la urma urmelor, escaladat de pedestraşi, mai greu totuşi de animale, cai ori de căruţe. El este în primul rând nu o întăritură, ci o incomensurabilă punte de observaţie şi comandă. De pe piscuri, orice mişcare de oameni era semnalabilă. Străjile puteau să alerge de-a lungul valului şi să se adune, să împiedice pe năvălitori să se caţere pe el“ (p. 22).
Peisajul arhitectonic îl fascinează pe autor oriunde în China (să nu uităm că arhitectul Ioanide este creaţia sa!), cu trimiteri şi comparaţii la cel european, italian mai ales (Roma, Veneţia, Florenţa), familiar încă din vremea studiilor în Italia. Iată un exemplu: „Templul e mai des rectangular şi, aşezat pe o mare platformă, are un peristil de coloane de lemn vopsit în roşu, ce par subţiri prin raport la acoperişul uneori enorm. Stâlpii sânt câteodată şi de piatră, cu sculpturi reprezentând dragoni învălătuciţi. Sus, coloanele au adesea două aripi laterale foarte brodate, care, făcând un sistem cu celelalte, dau naştere unui fel de arc în acoladă. Peste grinzile care împreună cu stâlpii urmează un grătar inanalizabil şi indescriptibil la o simplă ochire şi care este probabil o parafrazare luxuriantă a capitelurilor“ (p. 32). La fel de personale sunt opiniile despre arta şi bucătăria chineză, despre scrierea şi cultura chineză în general. Iată un alt exemplu, vizând costumul unic, atunci în uz: „Tot poporul chinez de orice vârstă, sex şi calitate socială, feroviar sau ministru, ţăran sau orăşean, se îmbracă într-un singur fel, purtând o uniformă ce se compune dintr-o tunică cu patru buzunare, făcute dintr-un satin de bumbac bleumarin şi din pantaloni corespunzători. Pe cap, pun o şapcă din acelaşi material, însă cu cozorocul oblong ca la jochei, în picioare pantofi obişnuiţi, dar cu predilecţie nişte târlici foarte desfăcuţi în faţă, acoperind numai degetele sau galoşi de cauciuc albastru de tip sportiv.“ (p. 32).
Aşadar, numai observaţii personale, nu parafrazări din cărţi de specialitate. De altfel, în Prefaţă, G. Călinescu ne avertiza: „N-am pomenit, în impresiile mele, decât de faptele, monumentele şi obiectele văzute cu ochii proprii. Cărţile de specialitate (65 de titluri, n. I.R.), pe care le citez, au slujit numai la confruntarea şi la verificarea lor“. Ca şi în cartea anterioară de călătorii, primul capitol este dedicat descrierii peisajului văzut din avion, operaţiune perfect posibilă, din moment ce avionul cu care zbura atingea maximum 3100 m altitudine, făcând escale tot la două ore (la Kazan, Sverdlovsk, Omsk, Novo Sibirsk, Krasnoiarsk, Irkuţk, Ulan Bator, Şain Şanda, Pekin), călătoria durând 5 zile!
E interesant ce mult s-a schimbat China în cei 60 de ani care au trecut de la călătoria lui G. Călinescu. Iată câteva exemple: în Shanghai, predominau atunci blocurile cu 10-14 etaje, acum sunt „zgârie-nori“ de 30-40 de etaje! Dacă oraşul avea în 1953 6 milioane de locuitori, acum are 34 de milioane! Trăsurile mici (rick-shaw), trase de biciclete, au dispărut cu desăvârşire, ca şi carele şi camioanele trase de cai, locul lor fiind luat de cele mai moderne maşini (japoneze şi germane, mai ales). Nu mai există magazine în care dulgherii confecţionau sicrie faraonice, pentru că în China s-a trecut de la ritul înhumării la cel al incinerării, Călinescu având ocazia de a vedea ultimele cimitire din China. Oamenii nu mai poartă aceeaşi uniformă, îmbrăcându-se acum fiecare cum vrea etc.
Receptarea cărţii la apariţie. În mod surprinzător, Am fost în China nouă nu s-a bucurat de foarte multe cronici. Ion Bălu, cunoscutul exeget şi biograf al scriitorului, a identificat doar patru: Victor Vântu, în Contemporanul, saluta calitatea de reporter a lui G. Călinescu. Savin Bratu, în Gazeta literară, considera volumul „un subtil eseu literar şi filosofic despre China“, scris într-o frază „simplă, descriptiv-analitică“. A.E. Baconsky (sub pseudonimul George Stelea), în Steaua, lăuda volumul, fiind însă de părere că bibliografia „aglomerează subsolurile“. În fine, Dan Hăulică, într-o recenzie din Iaşul literar, elogia şi el cartea.
Receptarea postumă. În dicţionarele şi istoriile literare ulteriore, cele două cărţi cu note de călătorie ale lui G. Călinescu nu sunt comentate. Excepţie face Ion Bălu, care spune despre cele două volume, Kiev, Moscova, Leningrad şi Am fost în China nouă: „Ce iese numaidecât în evidenţă nu este atât spiritul de observaţie, cât cultura adâncă a reporterului. El este un clasic, care, la faţa locului, vede ceea ce ştia dinainte şi consemnează totul, arâtând eventualele nepotriviri, dar e vădită tendinţa de a face lucru rotund, de a medita asupra unui popor, mai cu seamă în a doua carte.“ (Ion Bălu, Opera lui G. Călinescu, Editura Libra, Bucureşti, 2001, p. 471).
Am mai înregistrat doar două articole. Astfel, un distins critic literar contemporan spunea, în anul de graţie 2000 (în contextul în care vorbea despre geniul lui G. Călinescu, obligat să se manifeste într-un regim ostil) despre această carte: „Sunt, apoi, pagini nedemne de condeiul lui G. Călinescu în Am fost în China Noua, dar, atenţie!, tot aici există pagini strălucitoare despre arta chineză.“ Am citit cu mare atenţie această carte şi efectiv nu am aflat care ar fi acele „pagini nedemne“! Faptul că autorul vorbeşte despre comunitatea ideologică, de atunci, a celor două popoare? Faptul că are în carte un capitol dedicat satului natal al preşedintelui în funcţie, Mao Tze-dun, pe care chinezii îl glorifică şi azi? Detaliul că, vizitând o fabrică, vede portretele şefilor de state de „democraţie populară“, între care se afla şi cel al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej? Dar acestea erau fapte concrete, nu sloganuri ideologice!
Mult mai aproape de adevăr se situează criticul literar Constantin Coroiu, într-un articol din revista Convorbiri literare – octombrie 2013 – (G. Călinescu, călător în China), unde spune, între altele: „Mărturie a unui mare cărturar şi scriitor român, Am fost în China nouă este o carte ce poate sta la loc de cinste în rândul celor mai valoroase scrieri consacrate, de-a lungul veacurilor, unui tărâm geografic şi spiritual literalmente fabulos şi semnate de călători europeni celebri: scriitori, istorici, antropologi, diplomaţi. Parafraza Et in Asia ego…, motto-ul cărţii, e ca un strigăt de bucurie intelectuală. Este strigătul de bucurie al însetatului de monumental Călinescu, în contact direct cu monumentalitatea spaţiului şi spiritului euroasiatic.“
Autor: Ilie RadApărut în nr. 536