José Saramago, „Calatorie prin Portugalia“,
Traducere din limba portugheza si note de Mirela Stanciulescu, Polirom, 2011, 480 p.
Dupa ce a cutreierat vreme de un an Portugalia (1979-1980) – si nu oricum, ci cu încetinitorul si cu capilarele receptarii dilatate –, celebrul prozator José Saramago a devenit si autorul unei carti aparent de calatorie, dupa cum ar sugera titlul: „Calatorie prin Portugalia“. Spun aparent, caci avem mai degraba un volum de eseuri în care, plecând de la pretextul calatoriei, autorul leaga subtil ligamentele unor impresii de calatorie, cu diverse documente, reflectii critice sau poetice, asezate în rame istorice sau… mitice, conturând o carte densa, complexa, hibrida. Asa-zisul obiect al peregrinarii si al scrierii nu este doar o Portugalie vizibila, a prezentului, ci o desfasurare a acesteia în timp si spatiu, în vizibil si invizibil, în spatii reale, dar si de legenda.
Cu o atentie rabdatoare, iubitoare si gratioasa, Saramago recompune imaginea obiectiva, dar mai ales senzoriala a tarii sale si o etaleaza în fata cititorului cu tot ce are ea mai intim si, în special, mai valoros. Portugalia este pentru Saramago o tara iubita intens, descrisa în cele mai revelatoare sau, din contra, în cele mai simple amanunte geografice, dar mai ales culturale si istorice, prin intermediul calatorului sau, care: „Fuge de lume, pentru a reîntâlni lumea în forme particulare: cea a artei, a proportiei, a armoniei, a statornicei mosteniri care trece din mâna în mâna necontenit“. Rezultatul? – sute de ani de viata spirituala si materiala recuperata si concentrata în aproape 500 de pagini. Calatoria lui Saramago poate fi privita ca un fel de lectura a Portugaliei, una orientata, o cautare subiectiva a frumusetii si a valorii, însotita de o transpunere si o „interpretare“ documentata, caci subsolurile abunda în informatii dintre cele mai variate – repere istorice, etimologice, arhitectonice, geografice, versuri, elemente biografice, legende etc.
De altfel, în Prefata volumului, Saramago atrage atentia ca cititorul nu trebuie sa se astepte la un ghid, la un catalog informativ destinat turistilor, ci la „povestea unui calator pe parcursul calatoriei pe care a facut-o, povestea unei calatorii care a transportat cu sine un calator“, ce „a calatorit prin sine însusi, prin cultura care l-a format“. Cu aspect într-adevar de poveste, caci Saramago introduce în carte un narator la persoana a treia (care îi permite sa ia distanta reflexiva, adeseori critica sau macar ironic-îngaduitoare), cartea de calatorie este un prilej pentru cititorul mai mult sau mai putin strain de Portugalia sa patrunda într-o lume vasta, felurita, reunind, ca peste tot, contraste. Numai ca, sub ochii neobositi ai lui Saramago, acestea urca în grad de pitoresc sau se transforma în „delicte minore“. Ceea ce face cu adevarat speciala aceasta lume nu este neaparat stofa, ci croiala, arta focalizarii si creionarea nuantelor, reflectate toate într-o constiinta ce-si trage substanta din simtul valorii si al frumusetii si care, în plus, se afla în posesia unui om de un rafinament estetic exceptional, potentat de puterea data de stapânirea artei discursului.
Cautând îndeosebi locuri tihnite, în care sa-si poata auzi singur întrebarile, locuri neatinse de banalitatea moderna, Saramago cuprinde totul cu privirea: de la manastiri si muzee, la casele umile ale taranilor, de la monumente arhitecturale, la pânza de paianjen ce leaga salbatice stânci slefuite de vreme. Biserici, sate, drumuri, vinuri, mâncaruri, peisaje, oameni si povesti, migdali încarcati cu flori albe, smochini, eucalipti, cimitire, inscriptii, locuri al caror nume e legat de carti sau de mituri, frumuseti sobre sau înveselitoare, sfinti facatori de minuni, scriitori, arhitecti, artisti plastici, locuri care satisfac si locuri care dezamagesc – alcatuiesc toate un caleidoscop al minunilor, care, odata admirate, se astern definitiv pe harta memoriei calatorului.
Prins în acest „spectacol dificil al lumii“, calatorul Saramago îsi exerseaza pas cu pas arta de a vedea, de a auzi si de a spune, cautând frumuseti si maretii, fara sa uite ca din lume nu lipseste nici deplorabilul. Calatorul însa cauta, mai presus de orice, „arta oamenilor, acea vointa de a birui moartea care se exprima în pietrele ridicate sau suspendate, în talmacirile de linii trasate si de culoare si le întâlneste în biserici, în ceea ce a ramas din manastiri, în muzeele care si de la primele si de la celelalte s-au hranit, la urma urmelor“. Spectacolul lumii nu se poate scutura definitiv de spectacolul conditiei umane, dar Saramago stie sa evite capcana opozitiilor si a judecatilor facile: „Cea mai usoara filosofie si lipsita total de risc e asta: sa compari splendorile naturii (…) cu mizeria la care pot ajunge oamenii, ramânând în ea o viata întreaga si sfârsind prin a muri în ea“.
Desi tonul este preponderent admirativ, gratie selectiei autoimpuse, nu lipseste nici spiritul critic ce scoate la suprafata „pacate“, „personaje“ si situatii ridicole. Asa ar fi paracliserul care, în salbaticia naturii si în linistea sfânta a manastirii, asculta rock-and-roll la aparatul de radio sau discrepanta dintre constructia impozanta si purtatoare de istorie a unei alte manastiri „modernizate“ cu clopote electrice… Admirând, Saramago protesteaza totodata ferm fata de degradare si de invazia kitsch-ului, dar o face cu gratie, cu subtilitate. Contemplat din departare, un palat din secolul al XIX-lea proiecteaza umbra maretiei, de aproape, însa, nu mai este decât un „capriciu englezesc, alimentat cu banii din negot de pânzeturi, si de inspiratie victoriana (…) un capriciu al unei epoci care avea toate gusturile pentru ca nu avea nici un gust definit“.
Date fiind vastitatea „materiei“ si numeroasele referinte erudite ce ating nivelul amanuntului neînsemnat, textul lui Saramago, asemeni unei calatorii, îsi extenueaza pe alocuri cititorul. Îl si rasplateste, însa, gratie valentelor epice si reflexive. La rândul ei, arta de a infuza discret lirismul, schimba, de cele mai multe ori salvator, registrul si ritmul. Ariditatea documentara este contrabalansata de sensibilitatea privirii si de fanteziile calatorului, caci stie el scriitorul foarte bine ca: „Celor care calatoresc trebuie sa li se ierte astfel de fantezii, vai de cel care le evita, nu va vedea altceva decât pietre mute si peisaje indiferente“. Analogiile poetice si reflectiile confera textului savoare. „Nimeni nu e calator daca nu e curios“, ne spune Saramago, iar definitia frumusetii e fixata de calatorul care „nu-si doreste mai mult decât ceea ce vede“ si care, atunci „când trece pe sub curcubeu, vede ca i se preling pe umeri pete de diverse culori, dar nu îi pasa, din fericire sunt pete care nu se sterg si ramân ca niste tatuaje vii“. Acelasi calator „contempla surâsul transfigurat al pietrei si simte o invidie nebuneasca pentru cioplitorul care a sculptat, astfel, niste lighioane îndragostite. În acea noapte calatorul a visat din nou, dar de aceasta data a visat pietre ale vietii“.
În ultimul subcapitol – „Calatorul pleaca din nou“ – , Saramago aduce calatoriei si artei de a calatori un elogiu vrednic de tinut minte si care merita citat in extenso: „Calatoria nu se sfârseste niciodata. Doar calatorii se sfârsesc. Si chiar si ei se pot prelungi în memorie, în amintire, în poveste. Atunci când calatorul s-a asezat pe nisipul plajei si a spus: „Nu mai e nimic de vazut“, stia ca nu era asa. Sfârsitul unei calatorii este doar începutul alteia. Trebuie sa vezi ce nu a fost vazut, sa vezi înca o data ceea ce ai vazut deja, în timpul primaverii ceea ce ai vazut vara, sa vezi în timpul zilei ceea ce ai vazut noaptea, cu soare acolo unde, atunci când ai fost, cadea ploaia, sa vezi lanul verde cosit, fructul pârguit, piatra care s-a mutat din loc, umbra care aici nu era. Trebuie sa te întorci la pasii care au fost facuti, pentru a-i repeta si pentru a trasa drumuri noi de-a lungul lor. Trebuie sa reîncepi calatoria. Întotdeauna. Calatorul pleaca din nou.“
Ce norocoasa Portugalia sa-l aiba pe Saramago drept calator!